Povestea icoanelor de Crăciun

0
183

Ne aflăm în Ajunul Crăciunului. Am dat gata pregătirile pentru masa de sărbători, am împachetat frumos cadourile pentru cei dragi şi le-am aşezat deja sub brăduţul împodobit. Este momentul când colindele sosesc şoptit şi în sufletele noastre, vestindu-ne „Hristos se naşte!”. De pe o crenguţă a bradului, învăluită în zeci de luminiţe, icoana Naşterii Domnului, pictată pe sticla unui glob curat, străluceşte în toată casa.

Am păşit cu mare curiozitate la Centrul de Restaurare al Mitropoliei Oltenia, care se află el însuşi într-o clădire frumos recondiţionată, de pe strada „Brestei”. Știam că, peste câteva zile, aşteptăm Crăciunul şi ce surpriză mai potrivită decât să vă povestim despre taina facerii unei icoane, acea icoană care ne vesteşte, în fiecare seară de Crăciun, Naşterea Mântuitorului.

Iată-ne, aşadar, plimbându-ne printre bancurile de lucru pe care sunt aşezate fel şi fel de icoane. Este o dimineaţă cu mult soare, un soare atipic pentru o zi de sfârşit de decembrie, dar care ne ajută pe noi să vedem cât de înnegrite sunt icoanele şi ce muncă deosebită fac restauratorii noştri. De sub pelicula de fum şi praf, chipurile sfinţilor aproape că nu se mai zăresc. În unele icoane apar doar ca nişte siluete alungite, neavând nimic din culoarea caldă pe care o reflectă în lumina candelei. Ajutându-se de câte un beţişor subţire, înmuiat în soluţii speciale, degetele restauratorilor se plimbă acum cu grijă pe deasupra lor. Doar privindu-le feţele îţi poţi da seama cât de mult se concentrează, fiindcă altfel în jurul lor domneşte o linişte odihnitoare.

Modestia Rebecăi

Rebeca Popescu este studentă în anul III Artă Sacră, la Facultatea de Teologie din Craiova. O remarcăm pentru că lucrează cu faţa aproape lipită de rama icoanei. Când îşi ridică ochii, privirea îi revine de undeva departe, de parcă s-ar întoarce dintr-o călătorie.

„Fac nişte teste de curăţare. Încerc mai multe soluţii, începând de la cea mai slabă şi până la una mai puternică, ca să văd la care dintre ele răspunde şi cu care se curăţa mai uşor mizeria. Acum curăţ numai canturile, nu o să intervin pe feţele icoanei”, ne spune, cu o voce joasă. Lucrează la o icoană cu faţă dublă, datată din secolul al XVIII-lea, pe care şi-a ales-o singură dintre sutele care se află în depozitul Mitropoliei. „Nu pot să ştiu dacă este verde sau albastră, o să vedem la final”, ne răspunde, zâmbind, când o întrebăm ce culoare are, de fapt, icoana. Modestia transpare când ne vorbeşte despre picturile noi, picturile ei. „Am pictat şi eu icoane, dar mi se pare mult mai frumos procesul de restaurare decât acela de a picta o icoană nouă. Este un proces mult mai complex şi cred că are o valoare mult mai mare decât orice aş putea picta eu”.

Salvată 100%

Privindu-i cum migălesc pe suprafeţe mai mici de un centimetru de pictură, încercând să înţelegem ce văd restauratorii într-o icoană. Şi ajungem să-i cunoaştem, mai întâi, pe ei.

Ilona Nica lucrează sigură pe ea. Are în faţă o icoană mare cât un birou şi înmoaie beţigaşul într-o sticluţă inscripţionată ca-ntr-un laborator de chimie. Curăţă cu mare atenţie un segment minuscul. „Am aici un fragment de iconostas. Este partea superioară unde este crucea, datată secolul al XIX-lea. Am făcut mai întâi o consolidare profilactică, pentru că aveam zone cu desprinderi, iar acum fac testul de curăţare”. În convingerea cu care vorbeşte ghicim că, pentru ea, procesul de restaurare nu este o muncă grea. Dincolo de migală, rezultatul este cel care contează: o icoană este, pur şi simplu, salvată. „Să readuci la viaţă un obiect vechi este ceva foarte frumos. Această icoană are destule probleme, dar poate fi salvată, de fapt va fi salvată 100%. Este o muncă lungă, poate până la vară, dar important este că icoana va fi salvată”.

Vopseluri cu miere şi pigmenţi naturali

În atelierul Mitropoliei se restaurează icoane pictate pe suport de lemn, unele cu o vechime de aproape 200 sau chiar 300 de ani. Restauratorilor le revine o mare responsabilitate, trebuie să ţină cont de două instanţe, cea estetică şi cea istorică. „Nu avem voie să facem nici un fals estetic, să ducem ceva nou, şi nici să facem un fals istoric”, ne conduce, în lumea restaurării, lect. univ. dr. Alexandrina Bădescu, restaurator specialist. Restauratorii folosesc lupe speciale, microscoape care pot mări zonele studiate până la 100-150 de ori, aparate de măsurat PH-ul soluţiilor şi gramajele cleiurilor, prafurilor şi solvenţilor. Pensulele şi spatulele sunt foarte fine, iar soluţiile se ţin în sticluţe din sticlă pentru că nu se folosesc plastice şi alte materiale inflamabile.

În prima etapă se consolidează lemnul şi se fac testele de curăţare. Se chituiesc zonele din care lipseşte culoarea originală, iar apoi se completează pictura. „Nu este o repictare – trebuie precizat – nu se pictează din nou, ci se integrează cromatic. Este o tehnică specială de restaurare în care zonele lacunare sunt readuse la starea iniţială. Dar într-o anumită tehnică, de liniuţe suprapuse, care este vizibilă faţă de original”, ne explică Alexandrina Bădescu.

Când priveşte de la distanţă o icoană restaurată, nu se vede nici o diferenţă, dar la o apropiere de jumătate de metru se observă unde au intervenit restauratorii şi care este partea originală. „Completarea se face după model, iar unde nu există se face o integrare abstractă, cu treceri de culoare de la o nuanţă la alta. Dacă noi am recompune fără să avem o imagine, am face un fals istoric”, ni se spune.

La restaurarea icoanelor se folosesc vopseluri pe bază de miere, care sunt mai rezistente şi elastice, producând transparenţe. Restauratorii specialişti spun că încearcă, pe cât posibil, să se apropie de vopselurile de acum câteva sute de ani şi, de aceea, folosesc pigmenţi naturali.

Icoana, un pacient tăcut

O restaurare la o icoană poate să dureze o săptămână sau poate să dureze şi câţiva ani, în funcţie de mărime şi cât de ample sunt formele de degradare. În laboratorul în care ne aflăm, cu feţele aplecate spre icoane, lucrează studenţi ai Facultăţii de Teologie, specializare Artă Sacră, care se pregătesc pentru a fi restauratori.

„Aceşti tineri sunt îndrăgostiţi de restaurare. Piesele pe care fiecare şi le-au ales au o vechime de sute de ani şi trebuie să aibă mare dragoste şi răbdare ca să lucreze aşa ceva. Pacientul nu spune «au, mă doare» şi atunci trebuie să avem înţelegere şi suflet ca să ne oprim atunci când trebuie. Şi să facem tot ce trebuie fără să-l doară, la modul poetic spus”, ne mărturiseşte lect. univ. dr. Dana Postolache, expert naţional în restaurarea picturii.

Cele 33 de icoane care se restaurează acum vor fi gata în luna iunie. După cei trei ani de studiu, reprezintă diploma lor de absolvire şi vor fi aşezate toate în muzeul aflat într-o clădire alăturată, unde se pot fi admirate acum lucrările absolvenţilor din anul trecut.