Un armistiţiu de patru zile în Gaza, în schimbul eliberării a 50 de ostatici, deţinuţi de Hamas şi 150 de prizonieri palestinieni, din închisorile israeliene, nu înseamnă sfârşitul războiului, asigură Benjamin Netanyahu, şi ofensiva terestră va fi reluată, după acord. Armata israeliană a prezentat imagini cu tunelurile Hamas, unele situate sub un spital de pediatrie din fâşia Gaza, unde ar fi fost ţinuţi ostatici. Armistiţiul este totuşi un succes pe care Qatarul îl salută, Doha neomiţând să adauge că s-a găsit un compromis, prin eforturile de mediere, întreprinse în comun cu Egiptul şi SUA. Qatarul se bucură de o poziţie privilegiată de interlocutor pentru Hamas, Israel şi Occident. Mica ţară gazieră din Golf cultivă bune relaţii cu SUA, găzduind cea mai mare bază militară din regiune, aminteşte „Le Monde”, şi de asemenea are contacte strânse cu Hamas, al cărui birou politic se află la Doha, din 2012 „cu aprobarea SUA”. Însuşi liderul Hamas, Ismail Haniyeh trăieşte în capitala Qatarului şi lunar Doha plăteşte 30 milioane dolari Fâşiei Gaza pentru salariile funcţionarilor publici (cu aprobarea Israelului) şi finanţarea construcţiei infrastructurii. Doha colaborează cu Tel Aviv-ul, deşi nu are relaţii diplomatice. Oricum, talentul de mediere al micului emirat din Golf a fost unanim salutat. În Israel, dacă toată lumea este de acord asupra obiectivului şi anume întoarcerea celor 236 de ostatici, despre care se crede că sunt în viaţă, metoda este criticată şi trei asociaţii au depus –inoperant- recurs la Curtea Supremă pentru a se opune aranjamentului convenit. Nu toţi ostaticii vor fi eliberaţi, dar guvernul Benjamin Netanyahu a promis că nu-i va abandona pe cei care nu sunt pe această primă listă, riscul de a nu fi recuperaţi niciodată, în viaţă, planând în continuare. Armistiţiul, aşadar, este fragil, ceva între speranţă şi scepticism. Încetarea temporară a focului, menită a dezamorsa conflictul intens din regiune, permite în egală măsură facilitarea ajutorului umanitar esenţial. Presiunea diplomatică şi politică joacă adesea un rol important în a convinge părţile de a ajunge la o încetare definitivă a focului. Obiectivele strategice mai largi rămân adesea în vigoare. Încetarea focului oferă un moment de răgaz în Orientul Mijlociu, regiune aflată în pragul unui conflict mai larg. O fereastră de reflecţie şi posibilă detensionare poate inhiba extinderea conflictului în toate ţările vecine, Liban, Siria, Irak şi Yemen, care susţin cauza palestiniană. Prin publicarea unei liste cu 300 de nume de civili palestinieni, Israelul pare totuşi deschis unei prelungiri a încetării focului cu încă 4 zile, extindere condiţionată de eliberarea unui al doilea grup de prizonieri de ambele părţi. Numărul mare de victime nu este doar o sursă de durere imensă, este în acelaşi timp şi un catalizator pentru recrutarea de noi militanţi pentru Hamas şi grupurile de rezistenţă palestiniană dintre cei rămaşi în viaţă, dornici de răzbunare. Ce presupune pacea? Nimic altceva decât două state distincte şi liderul chinez Xi Jinping consideră că „nu poate exista securitate în Orientul Mijlociu fără o soluţie justă la problema palestiniană”. Şi nu e singurul. Dar pentru aşa ceva, impasul politic este imens, atâta vreme cât disputele teritoriale rămân nerezolvate. Mai clar, armistiţiul intermediat de Qatar, SUA şi Egipt nu este o încetare a focului şi tragedia umană la care asistăm va continua. Cu aceeaşi amploare.
