A ieşit, în aceste zile de toamnă apăsătoare, atât de intimă spiritului său situat sub zodia unei melancolii istovitoare, la Editura AIUS, o carte-document de o rară exemplaritate omagiind cei 110 ani de la prematurul său deces, propunând un act concertat de reevaluare a personalităţii lui Ştefan Petică.*
Eminescian, în sensul strict în care s-a decantat acest fenomen în literatura – şi chiar în cultura autohtonă –, Petică n-a fost, neîndoielnic, sub zodia destinului, pecetluit de un morb al ingratitudinii, el rămâne, poate, cel mai aproape de genialul nostru poet; şi îmi par nu doar deplin justificate, ci chiar utile şi disociative, într-o ordine a istoriei literare, alegaţiile lui Mihai Zamfir, mai ales în privinţa unei sete (oarbe, suferinde) de cunoaştere într-o periclitantă asincronie cu vârsta şi cu vicisitudinile existenţiale curente.
(…)
E dificil a ne sustrage sentimentului reţinerii lui Petică dinaintea tentaţiei eminescianizării ce tocmai se consacrase în epocă. În fapt, întinderea şi diversitatea lecturilor intervin în context: citindu-i pe simboliştii francezi, pe pre-expresioniştii germani ori prerafaeliţii englezi (cu tratatele de artă, aşa-zicând, pe masă), Petică e aproape forţat la un singular „compromis” pe care numai o rară intuiţie i-l putea oferi: adică, în a semăna-planta, într-un sol, cel al poeziei şi al literaturii noastre pregătite pentru un tradiţionalism pre-dispus la schematism, semnele, deloc firave, ale noilor „plantaţii” deja în act, în alte zone, şi deja vestitoare ale altor gusturi estetice.
Teoretician, atât cât se încumetă şi cât rămâne, Petică este „notarul”, fără migala disipatoare a lui Iorga de mai târziu, dar exact în spiritul demersului, unei epoci pe care o circumscrie, la măsura lui Maiorescu, între 1870 şi 1890: o primă vârstă, aşadar, a ceea ce s-a numit, sub semnul unei aproximări necesare, poezia românească modernă, chiar dacă atributul se cuvine aici circumstanţiat istoric-literar.
(…)
E straniu cum despre Ştefan Petică scriindu-se relativ mult şi fără reticenţele obişnuite în multe alte cazuri în care au intervenit acte de restituire cu atenţia, meritată şi egal distribuită prin decenii, cum totuşi nu s-a înfăptuit un impact mai mare şi, de ce nu, mai răsunător în postumitatea sa literară.
E drept, Macedonski l-a preţuit, deşi probabil doar la un prim nivel aperceptiv, Bacovia şi l-a recunoscut ca precursor, Călinescu i-a conferit titlul – important, măgulitor şi nelipsit de un oarecare risc – de întâiul poet simbolist declarat, alţi cercetători, mai recenţi, uitata Lidia Bote, Al. Piru, Mihai Zamfir etc. – nu şi-au economisit palierele estimative, şi cu toate acestea, autorul Fecioarei în alb şi al piesei Solii păcii n-a trecut, din nefericire, pragul incidental al unei personalităţi situate sub pavăza nefericită şi nemeritată a unui hazard.
A rămas – aşa cum îndreptăţit sugerează Mihai Zamfir – o pierdere, un fel de lacună a unei literaturi, a noastre, în a cărei organicitate, dacă ar fi fost, la timp şi norocos, inserat, i-ar fi conferit, cu siguranţă, un plus de continuitate robustă pe linia novatoare pe care a păşit, în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Un posibil traseu ar fi putut fi, în conjuncturi cât de cât normale, cel al unui F. Aderca, transplantat, tot din Moldova, la Craiova unde avea să-şi publice în doar doi ani, 1910 şi în1912, nu mai puţin de patru plachete de versuri, rămase fără niciun ecou, dar, tocmai de aceea, reconsiderându-se, peste un deceniu, într-un Bucureşti cultural pregătit, subsumativ, şi de Ştefan Petică, ca un actant al vieţii literare.
Opera sa rămâne încă, în ciuda unei exegeze relativ întinse şi inegal distribuite prin vreme şi vremuri, un pretext şi un prilej de continuă meditaţie şi reflecţie: puţinătatea vieţii pământene a creatorului ei, deşi cu o biografie incitantă romanesc, în spiritul unei singularităţii în care suflul creativ devoră schismele unui decadentism trăit până la capăt, nu-l refuză ca etalon al unei perioade literare româneşti spuzind de anacronisme stinghere.
* Intitulată Ştefan Petică. La o sută de ani după… Volum omagial, lucrarea este rezultatul fericit al unui imbold de suflet din partea universitarei craiovene Nicoleta Călina, descendentă în linie maternă a scriitorului, însumând studii evaluatoare, lecturi mai vechi şi re-lecturi recente, însoţite de un bogat şi inedit material iconografic şi documentar, ce se constituie într-un necesar suport şi tonic reper al actualităţii uneia din cele mai spectaculoase personalităţi ale culturii româneşti.
