În sfârşit, cele câteva zile însorite, cu dimineţi brumate şi seri darnice într-un calm contrar zarvei cotidianităţii insalubre, ne ademenesc în spaţiul generos al unor nostalgii după pierdute toamne de odinioară, în care transpare, puţin ruşinat, gustul unei frenezii a timpului fugit ireparabil. Şi nu pot, în rolul de nou „cercetaş” al senectuţii, să-mi reprim un gând aproape disperat ivit spre o simplă reflecţie asupra condiţiei satului românesc, astăzi parcă atins de o nemeritată precaritate.
Fiindcă, în voioşia spumoasă şi nu mai puţin vinovată cu care ne-am înscris şi inserat în „noua ordine” a lumii globalizate, am trecut în paranteză sau poate am expediat la un subsol bibliografic această entitate atât de organică şi de intimă care este satul, el însuşi prund şi etalon al civilizaţiei seculare a neamului nostru.
Sigur că pecetea unor transformări, unele mai radicale decât altele, se simte şi se vede cu ochiul liber în aceste străvechi comunităţi prinse în suflul evoluţiei istorice – deseori surdă la riscul unor alterări de substanţă. Desfid orice tentaţie a mai vechilor mitomanii de extracţie poporanistă: ornicul sadovenian al unor vremuri aurorale şi-a pierdut limbile ce-i revendicau veşnicia şi, prin urmare, orice discurs defensiv e susceptibil de gratuitate.
Cum spunea un gânditor italian explorator al marilor şi controversatelor pagini litigioase ale istoriei, lumea, în autonomia ei divină şi deopotrivă pământeană, îşi vede oricum de treaba ei: nu ne bagă în seamă, nici pe noi, chiriaşi mai insignifianţi ai săi, dar nici pe intelectualii cu morgă de magiştri, convinşi, din sauna unor oneroase orgolii, că ei ar fi nişte diriguitori, pe post de „faruri” călăuzitoare.
Şi totuşi…
Ca un fost şi devotat fiu al satului românesc, resimt constant ca o presiune presantă gândul că, prea ocupaţi cu chiverniseala propriilor noastre destine sub povara restriştilor din insidiosul prezent, am ignorat, marginalizându-le, trecându-le oarecum la …anexe, satul şi condiţia lui de astăzi. Şi mai ales de mâine.
Nu ştiu dacă „veşnicia s-a născut la sat”, cum credea, poetic, Blaga. Lucian, ca să ne înţelegem! Şi nici nu cred că un alt-nou „elogiu al satului”, fie şi în termenii unei metafizici nimbate sofianic, aşa cum acelaşi gânditor o propusese cu aproape nouă decenii în urmă, ar mai fi, astăzi, de vreo actualitate. Însă dreptul, ca privilegiu, de a medita, revizitând pagini ale istoriei scrise şi îndeosebi orale, asupra destinului satului nu ne poate fi recuzat. Dimpotrivă.
Căci prin vertijul ultimilor decenii, mai exact al unei mai bine jumătăţi de veac, satul românesc a fost supus unor experimente demne de nişte laboratoare cinice, cu emulsii destructive ce l-au rănit în chiar fiinţa sa cea mai organică.
Opera, nefirească şi străină oricărei tradiţii mentale, a colectivizării i-a marcat o identitate, deposedându-l de un patrimoniu, material şi spiritual, care fusese omologat ca însăşi fibra naţiunii şi a neamului.
După decembrie 89, s-a întâmplat ceva la fel de nociv. Căci libertatea recâştigată n-a fost dublată, decât în nişte linii ciuntite, şi de preocuparea pentru a-i conferi suportul logistic şi strategic al realocării şi demnităţii onorate prin veacuri.
Ţăranii, dacă vor mai fi fost şi vor mai fi şi acum, metamorfozaţi artificial în „colectivişti” sau „cooperatori”, cetăţeni de …mâna a doua, într-un regim alocându-şi clasa muncitoare ca pilon de căpătâi, s-au trezit, prin anii nouăzeci, cam ai nimănui: abandonaţi la cheremul unor afacerişti de carton, prădători haini, fideli şi ignari urmaşi ai vechililor din nesimţite pagini de istorie.
Nici acum nu s-a schimbat mare lucru. Nu disting, dincolo de indigeste pagini cu accent electoral şi, deci, de searbăd populism, vreo deschidere către o strategie menită a da consistenţă speranţei, în fapt neaţipite, că satul şi locuitorii săi îşi vor recâştiga, chiar sub presiunile acestui marş galopant spre absoluta globalizare, rolul cuvenit, avizat şi atestat milenar, de reper spiritual şi de parte integrală şi integrată a mersului nostru istoric. Teama ca satul să nu fi devenit un …eres mă intrigă. Şi mă cutremură.
