Uniunea Ciclistă Internaţională a răspuns acuzaţiilor de dopaj aduse de Agenţia Americană Antidoping fostului rutier Lance Armstrong, iar americanul a fost deposedat oficial de toate cele şapte titluri câştigate în Turul Franţei. După cel mai mare scandal din istorie, sportul pe două roţi este în pragul colapsului. Armstrong va trebuie să returneze şi cele 3 milioane de euro câştigate, dar pentru Lance acesta este mărunţiş, el renunţând de fiecare dată la aceste premii în favoarea colegilor de echipă. „Grosul” venea din alte părţi. În goana după glorie, texanul care a păcălit cancerul testicular a urinat pe o competiţie superbă şi a minţit o lume întreagă. În mod normal, am putea comenta că prin decizia actuală ciclismul primeşte lovitura de imagine pe care o căuta de mult timp, că s-a distrus mitul, omul indestructibil, totul s-a redus la seringile dosite, la sutele de mii de euro care au cumpărat tăcerea martorilor, a coechipierilor sau a celor care trebuiau să se sesizeze, etc. S-a demonstrat însă doar ceea ce majoritatea bănuia sau chiar ştia, iar drama nu o reprezintă demascarea lui Lance, ci întârzierea cu care aceasta a fost făcută. Poate că Armstrong îşi crease o reţea de dopaj mai bine pusă la punct decât traseul „Marii Bucle”, dar problema este că a fost o întreagă teorie a conspiraţiei, îmbrăcată frumos în scopul de a-l transforma pe texan într-o legendă, într-un erou care învinge boala şi apoi cucereşte Everestul în ciclism, iar de aici au curs sute de milioane de euro şi influenţele de tot felul, inclusiv politice. Nu s-a decis cine va căpăta titlurile, dar nici nu este aşa de important. Nu le aşteaptă nimeni cu sufletul la gură. În mod normal, nimic nu ar putea înlocui bucuria de a purta tricoul galben de pe Alpe d’Huez sau Tourmalet până pe Champs Elysees, deci challangerii ar trebuie să simtă frustrarea maximă, în ciuda unei compensaţii, morale şi materiale, obţinută peste ani. Numai că lupta în ciclism nu se mai duce demult din pedale pe coastele munţilor, ci după uşile cabinelor ferecate, de acolo de unde seringile „magice” cu Epo sau tot felul de hormoni de creştere stabilesc ierarhiile. Marele rival al lui Armstrong, Jan Ullrich, ştie că duelurile s-au purtat mai mult în laborator decât pe şosea. Neamţul are probabil pe retină şi acum privirea pe care Armostrong i-o arunca atunci când îl lăsa în urmă pe o căţărare în Alpi, dar nu ştiu cât de mult regretă că nu mai poate da timpul înapoi să i-o poată întoarce. Beloki, Kloden sau Basso nu pot arunca nici ei cu piatra, nici pedalele lor nu au fost imaculate, chiar dacă nu tot la fel de „prăfuite”. Toată lumea s-a dezis acum de Lance, dar el nu este decât cel mai bun dintre trişori. Oricum, americanul poate sta liniştit, cel care îl acompania în 2000 pe Mont Ventoux, Marco Pantani, a plătit deja cu viaţa, aşă că un cotract rupt de Nike sau câteva colaborări încetate de ochii lumii, precum sutele de teste antidoping efectuate de Lance, nu reprezintă mare lucru. „Piratul” şi-a păstrat însă o amintire caldă, în ciuda dispariţiei stranii, cauzată de supradoză, pe când „Armstrong merită să fie uitat”, după cum a răbufnit Pat McQuaid, preşedintele UCI, sub tutela căruia s-au întâmplat şi încă se întâmplă lucruri murdare. „Cazul Armstrong” poate a fi un exemplu, o sperietoare pentru ceea ce se întâmplă şi în alte sporturi cu promovarea în exces şi protejarea brandurilor, din cauza cărora apar victime şi se calcă pe cadavre. Oricum, ciclismul a ajuns într-un hău în care nu se întrevede nici un tricou galben eliberator.
