După ce a surmontat două referendumuri privind suspendarea sa, un dificil scrutin prezidenţial în 2009, la care, cu câteva zile înaintea desfăşurării, era devansat – greu recuperabil – de contracandidatul său Mircea Geoană, şi şansele adjudecării unui nou mandat păreau sensibil diminuate, preşedintele în exerciţiu al ţării, Traian Băsescu, s-a văzut lovit năpraznic, nu de adversarii politici, ci de nimeni altul decât fratele său, Mircea Băsescu. Readucându-ne în minte morala mereu uitată a fabulei lui Grigore Alexandrescu: „Ca în fiecare ţară/ Cele mai multe rele nu vin de pe-afară,/Nu le aduc străinii, ci ni le face toate/Un pământean de-al nostru, o rudă sau un frate”. Vorbă veche românească, imposibil de răstălmăcit, rudele ţi le dă Cel de Sus, problema actualului preşedinte nu ţine de vreo vinovăţie a sa, probată, în cazul de trafic de influenţă pentru care este reţinut fratele său, ci doar de răspunderea sa eminamente morală. Dacă se acceptă agresarea necuviincioasă a lui Mircea Băsescu cu un şantaj mai lung decât drumul dintre Rio de Janeiro şi Sao Paolo, fiindcă tot suntem în toiul Campionatului Mondial de fotbal, şi acesta trebuia denunţat în spaţiul public. Aflase de CV-ul lui Sandu Anghel, zis Bercea Mondial. Sigur că toată povestea e ornată, aşa cum o vedem pe micile ecrane. Şi ni se reaminteşte, cu voluptate, că pe 8 septembrie 2009, de Sfânta Maria Mică, la Festivalul romilor de la Costeşti, adresându-se celor aproximativ 5.000 de romi prezenţi, Traian Băsescu i-a îndemnat să-şi dea copii la şcoală, asigurându-i că le cunoaşte greutăţile cotidiene, sigur că avea cunoştinţă deplină de năravurile romilor, concentraţi în tabere aciuite pe lângă mari oraşe din Hexagon, de unde şi dificultăţile cu Jandarmeria franceză. E anacronic să-l culpabilizezi pe Traian Băsescu pentru o sensibilitate, să-i zicem aşa, faţă de romi, altminteri cetăţeni români, deplin circumscrisă şi interesului electoral. Descumpănitoare rămâne, însă, lipsa de fermitate şi prudenţă a preşedintelui Traian Băsescu faţă de relaţiile întortocheate ale fratelui său cu cei care, finalmente, l-au înfundat. Ori, asta e mai rău decât orice, e o greşeală. Cine a spus asta? A, da, Talleyrand. Un bărbat de stat desigur, fiindcă aceştia se pricep să dea definiţii. Dotat cu o perspicacitate greu egalabilă, sistematic bine informat, intuind orice vulnerabilitate a adversarilor săi politici, Traian Băsescu nu şi-a protejat în suficientă măsură „călcâiul”, şi asta uimeşte, năruindu-şi întreaga pledoarie, devenită proprie filosofie, legată de sistemul ticăloşit, cu care făcuse furori în urmă cu nişte ani. Există excese care înalţă şi excese care degradează, totul branşat cunoscutei formule din filosofia grecilor conform căreia „omul e măsura tuturor lucrurilor”. Lucrurile sunt cele care sunt şi fiecare dintre noi are sau poate avea „un moment Waterloo”. Când apropiaţii trădează, fug sau părăsesc, iar cei care rămân, dintr-un sentiment de onoare sau de jenă, nu mai au încredere. Realizează „înfrângerea”. După un Waterloo nu mai poţi face nimănui greutăţi. Waterloo n-a fost niciodată o răspântie, adică să crezi, cu puţină şansă, că poţi recuceri totul. Să explic, totuşi, „momentul Waterloo”, care intervine când suntem în urmă şi tocmai de aceea forţăm o victorie imposibilă: când nu mai avem nici o şansă, dar nu vrem s-o recunoaştem, şi atunci ne batem cu toţi. Nu mai avem un adversar, ci avem numai adversari. Că poţi ajunge aici, împins de unul de-ai tăi, de un frate, ei da, asta se poate discuta, sau mai de grabă reciti fabula la care făceam trimitere. Şi apoi Napoleon.
