Demisia bunului simt

Îmi propusesem cu ceva vreme în urmă să nu mai scriu despre politică: mai ales despre miticista noastră dâmboviţeană, în care surprizele se succed cu o viteză copleşitoare, dar şi în cunoscutul stil tragi-comic. Fiindcă ce altceva ar fi de spus în scandalul în care însuşi şeful statului (nu cred că merită majuscula, las doar Statul să beneficieze cât va mai rezista atâtor atacuri nu doar din partea unor analişti sifonaţi pentru moment de vreun uz propriu şi personal, ci chiar de unele instituţii ale sale pe care unii le apără cu condoarea… hoţului neprins!), deşi prins vădit în ofsaid ţipă împotriva arbitrajului.

Nu ştiu cât de implicat este – ori ar putea fi – Traian Băsescu în această tevatură cu foarte mult iz penal. Omul – îl cunoaştem! – e un emotiv: când se simte la strâmtoare, apelează la… lacrimi. Bine şi aşa, n-am nimic împotrivă, cu condiţia să facem odată distincţia între o funcţie de cel mai înalt nivel şi comportamentul puştimii de pe maidan.

Nici măcar nu îndrăznesc să subscriu la imperativul unei demisii: în primul rând, fiindcă, dacă s-ar produce – şi cu siguranţă că ea s-ar impune – ţine de un sentiment al onoarei pe care sus-numitul nu-l are, ori mie personal nu mi l-a probat. Inutil să mai amintesc episodul – jalnic în esenţa sa –

cu puştiul lovit „cu dosul palmei”, cum avea să recunoască, de parcă între „pumn” şi „dosul” său ar fi vreo diferenţă de stilistică judiciară. Omul nu va demisiona şi, mă tem, că nici nu se va lăsa demis. Face parte din psihologia sa şi regret că nici măcar ciracii care-i ţin… dosul nu şi-au dat seama, decât, ceea ce e mult mai probabil, au acceptat jocul sindrofiilor conjuncturale.

M-a intrigat, spre exemplu, intervenţia Monicăi Macovei, căreia rolul de Ioana D’Arc, şterpelit din recuzita unei clase politice în mare parte năucite de spectrul Puterii cu orice preţ, prin care îşi apără Şeful, cu o lipsă de probe şi de minimă gimnastică a minţii care dă pe lături.

Întâi, spune marea campioană a luptei anticorupţie, că preşedintele n-ar fi ştiut de afacerile fratelui său. Greu de crezut, însă, pentru cineva care se pretinde a fi un „acuzator” al statului de drept unde şi când un astfel de argument ţine loc de morală? N-o fi ştiut, bag seamă, fratele Traian de câtă sumă va fi cerut frăţiorul, dar a ştiut cu siguranţă, şi cu probe, că era naşul incriminatului Bercea Mondial şi că, totuşi, ca între fraţi, ar fi trebuit să-l întrebe şi despre eventuale raţiuni pentru care acceptase acea ofertă, în sine plină de riscuri, ca să nu mai vorbesc că, aşa, măcar la un pahar de vin în familia creştină de Crăciun ori de Paşti, n-ar fi venit vorba de niscaiva zarafeturi.

În schimb, Monica Macovei a găsit adevăratul vinovat: nu Traian Băsescu, nici măcar sireacul Mircea, frate-său, ci… Voiculescu. Păi cine altul?

Aşa scrie într-o depeşă de presă, citez: „Europarlamentarul PDL, Monica Macovei, susține că tot scandalul Mircea Băsescu-Bercea Mondial a fost orchestrat de Dan Voiculescu…”

Păi s-ar putea să fie şi adevărat. Şi ce-i cu asta? În care justiţie pârâtul e arătat cu degetul de către chiar reprezentanţii instanţelor respective? Şi, la urma urmei, când, în istoria mai recentă a justiţiei, europene ori de peste Ocean, un adevăr juridic s-a împiedicat de identitatea vreunei eventuale surse?

Dacă memoria nu mă înşală, foarte de curând, în cazul Năstase, Monica Macovei în persoană ne ţinea o lecţie exact opusă actualei aberaţii? Ce s-a schimbat, mă întreb: clientul ori natura… statului de drept?

Cât priveşte opinia fostei procuroare că se îndoieşte că „acest domn Bercea Mondial ar fi cunoscut numele marilor magistraţi ai României, e de-a dreptul ridicol. E ca şi când te-ai îndoi de un adolescent că n-ar şti cine este poliţistul bun şi cine banditul din oricare serial tv. Fie acesta şi de prost gust. Precum cel pe care ni-l împachetează de data asta fosta şefă peste justiţiile româneşti.