Dintre toate sărbătorile de peste an din calendarul popular, Sânzienele – sau Drăgaica, în Multenia şi Oltenia – au un farmec aparte. Surprinse şi în romanele lui Mircea Eliade, ele dau naştere unui spectaculos ceremonial magic în noaptea de 23 spre 24 iunie. Cu tainice virtuţi, sărbătoarea vine după solstiţiul de vară şi este una specială, ce ţine o noapte şi o zi. Sunt cunoscute şi ca florile solstiţiului de vară: în această zi se culeg sânziene, dar şi alte plante care, zice-se, sunt bune de leac – cicoare, cimbrişor, trifoi-alb, sulfină ş.a. Noaptea este una cu adevărat magică, în care se aprind focuri de vară, se fac ritualuri de dragoste sau se vesteşte ursitul.
Sărbătoarea de Sânziene – prăznuită de ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul – este legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii şi păstrează în ea, ca toată tradiţia românească, un amestec fascinant de creştinism, păgânism şi vrăjitorie. În noaptea de Sânziene, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stele şi vânturile” (M. Sadoveanu), ielele (Rusaliile) pot să fie îmblânzite şi fetele tinere pot să-şi afle destinul, spălându-se, la răsăritul soarelui, cu roua curată de pe flori.
Apărarea gospodăriei
Sânzienele sunt plante cu flori galbene-aurii şi plăcut mirositoare. Cresc prin livezi, păşuni, margini de păduri şi poieniţe. Însoţite de muzică şi chiuiturile flăcăilor, fetele adună florile de sânziene în buchete, fac colane şi împletesc cununi circulare şi cruciforme sau le strâng în bucheţele. Aceste coroniţe şi buchete sunt aduse în sat, unde sunt aşezate pe porţi, uşi, ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar în straturile de legume, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria de puterea forţelor malefice, aducând totodată noroc, sănătate şi belşug oamenilor, animalelor şi semănăturilor (vor înflori ca sânzienele).
De leac şi descântece
La Sânziene, femeile pornesc în plină noapte spre locuri ştiute numai de ele pentru a aduna ierburi de leac şi descântece: sânziene, usturoi, cicoare, cimbrişor, trifoi-alb, sulfină ş.a. Multe dintre ele se duc la biserică, cu credinţa că, dacă vor fi sfinţite, vor fi şi mai bune de leac. „Fetele merg pe câmp şi culeg flori, mai ales sânziene, din care îşi fac coroniţe; din flori de cicoare se fac brâuri cu care se încing pe mijloc, purtându-le toată ziua. Seara îşi dau jos cingătorile, pe care le pun să se usuce (sunt folosite mai apoi ca plantă de leac)”, scrie Tudor Pamfilie, în „Sărbătorile la români”. „Florile culese în această zi mai sunt bune pentru tuse, pentru diferite boale, pentru urâciune şi pentru afumarea vitelor, când sunt bolnave”, adaugă Th. D. Speranţia. Şi mai spune Pamfilie: „În această zi se face descântecul de întors inima unuia către altul, spre a alunga vrajba dintre doi inşi şi a aduce între ei bunătatea şi voia cea dragă”.
Vestirea ursitului
Alături de funcţia de apărare, Sânzienele erau socotite uneori de tinerele fete şi un mijloc de a-ţi afla ursitul, cât şi timpul când se vor mărita. Cununile bărbaţilor, împletite în formă de cruce, iar cele ale fetelor în formă de cerc, sunt aruncate pe casă. Dacă jerbele se opresc pe acoperiş, e semn de nuntă, iar dacă nu, ursitul sau ursita mai trebuie aşteptat(ă).
În unele sate e obiceiul ca pe drumul de întoarcere către sat fetele să privească prin cunună, iar în funcţie de vârsta şi însuşirile fizice ale persoanei văzute să deducă şi calităţile morale ale viitorului soţ. Fetele îşi pun flori de sânziene neîmpletite sub căpătai. În acea noapte, ele îşi vor visa ursitul. Dacă va fi purtată în par sau în sân de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atrăgătoare şi drăgăstoase.
Înainte de răsăritul Soarelui, fetele şi flăcăii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate în coarnele vitelor. Dacă gingaşa coroniţă se opreşte în cornul unei vite tinere, fata se va mărita după un tânăr, iar dacă se opreşte în cornul vitei bătrâne, ursitul va fi om în vârstă.
***
Întrebuinţări în medicina tradiţională
Sânzienele galbene (Galium Verum) sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maximă înflorire este identică cu perioada de maximă strălucire a soarelui. Răspândite în toată ţara, sunt cunoscute şi sub numele de Drăgaica, Floarea lui Sântion, Închegătoare, Sânjuane etc. Misterul acestei plante – folosită de sute de ani în tratamentul bolilor de ficat, al reumatismului, al bolilor tiroidiene, renale şi nervoase – nu a putut fi pătruns deocamdată de ştiinţă. Este printre puţinele erbacee la care structura chimică nu justifică decât într-o mică măsură acţiunile terapeutice observate experimental. Din acest motiv, multe dintre cărţile moderne de fitoterapie se feresc să vorbească pe larg despre proprietăţile sale curative excepţionale, menţionând-o undeva la urmă, printre altele. Sânziana galbenă face parte din plantele cu cele mai variate întrebuinţări în medicina tradiţională românească. De la o zonă la alta, ea este folosită pentru tratarea altor afecţiuni. În Oltenia, spre exemplu, este folosită contra herniei şi a afecţiunilor febrile („friguri”); în Ţara Făgăraşului – la hepatită („gălbinare”) şi boli nervoase; în Moldova – contra bolilor de piele şi a aşa-numitelor „boli lumeşti” (venerice); în Năsăud – contra reumatismului.
***
În ajun de Sânziene, seara, se întâlnesc fetele care vor să se mărite cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind făclii şi le învârtesc în sensul mişcării Soarelui, strigând: „Du-te, Soare, vino, Lună / Sânzienele îmbună, / Să le crească floarea-floare, / Galbenă, mirositoare, / Fetele să o adune, / Să le prindă în cunune, / Să pună la pălărie, / Floare pentru cununie, / Babele să le rostească, / Până-n toamnă să nuntească”. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele cu florile de Sânziene la pălărie, în semn că au văzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care-i interesează. Ei cântă, chiuie şi strigă: „Du-te, Lună, vino, Soare, / Că tragem la-nsurătoare, / Cununile neursite, / Zac sub hornuri azvârlite”.
