Praznicul Înălţării la cer a Domnului, numit în popor şi Ispas de la termenul slav Supasu, care înseamnă Mântuitorul, este clasat de Constituţiile Apostolice printre cele mai vechi sărbători creştine. Prima menţiune o găsim în opera istoricului Eusebiu de Cezareea, din anul 332, “Despre sărbătoarea Paştilor”, unde se arată că Înălţarea era prăznuită la început odată cu Rusaliile. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sărbătoarea Înălţării s-a despărţit de cea a Pogorârii Sf. Duh, astfel că în secolul al V-lea serbarea Înălţării în a 40-a zi după Paşti era generalizată în toată lumea creştină. Acest praznic a căpătat o solemnitate aparte de când Sf. împărăteasă Elena a ridicat pe Muntele Măslinilor, de unde Mântuitorul s-a înălţat la cer, vestita biserică Eleona, în care Înălţarea se prăznuia începând de la miezul nopţii, cu mare fast. Azi biserica e în ruină, dar în ziua Înălţării creştinii încă se adună acolo, iar clerul săvârşeşte Liturghia pe altare portative. În unele părţi, în această zi, creştinii se salută cu “Hristos s-a înălţat!”
Vreme de 40 de zile de la Învierea Sa, Hristos a rămas printre oameni, li s-a arătat apostolilor de mai multe ori pentru a le încredinţa taine dintre care unele au rămas nescrise în Evanghelie şi, probabil, în nici un alt hrisov, după cum mărturiseşte evanghelistul Ioan: “Sunt şi alte minuni pe care le-a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi şi care nu sunt scrise în cartea aceasta.” Dar chiar şi aşa stând lucrurile, florentinul Giovanni Papini recunoştea că nici o carte închinată vieţii lui Iisus nu poate fi mai fumoasă decât Evangheliile. Candoarea sobrietăţii evangheliştilor nu va fi învinsă cât lumea de toate minunile stilului şi de toată dantelăria poeziei. Prea puţin poate fi adăugat la ce au spus aceia.
Aşadar, sosise ceasul să se împlinească ceea ce Hristos le spusese ucenicilor înainte de răstignirea Sa: “Vă este de folos să mă duc Eu. Mă duc să vă gătesc loc şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu”. Ori de câte ori li s-a arătat apostolilor Săi, Hristos i-a pregătit pentru ziua în care nu va mai fi cu ei, vorbindu-le despre Împărăţia lui Dumnezeu, despre tot ce s-a scris în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi despre El. Iar acum, la despărţire, promite să le trimită Duhul Sfânt şi îi mângâie cu vorbele: “Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi. Şi ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer”, scrie evanghelistul Luca. În vreme ce apostolii priveau uimiţi la El, s-a înălţat de la pământ, iar un nor strălucitor l-a învăluit ascunzându-L. La poalele Muntelui Eleonului (n.r. Măslinilor), ucenicii l-au văzut pentru ultima dată pe Hristos, care s-a înălţat la scaunul Tatălui Ceresc şi s-a aşezat de-a dreapta Sa. Şi văzându-le tristeţea din ochi, Domnul le-a trimis îngeri din cer pentru a reînnoi prin glasul lor făgăduinţa că va veni iarăşi la ei: “Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? Acest Iisus, care s-a înălţat de la voi la cer, tot astfel va şi veni”.
Închinându-se tăcuţi, cu ochii aţintiţi spre acelaşi cer din care Domnul va coborî din nou, ucenicii s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare. Fiindcă deşi s-a înălţat la cer, Hristos este încă printre noi, este în mijlocul lumii pe care, aşa cum a spus, n-o va părăsi până la sfârşitul veacurilor.
