Cine ar fi crezut, cu două decenii în urmă, că tentativa lui Emil Boroghină – pe atunci director al Naţionalului craiovean şi pătimaş admirator şi suporter al novatorului regizor Silviu Purcărete – de a a-l aclimatiza pe Shakespeare la Craiova va avea un parcurs atât de lung şi de glorios? Păstrez şi acum în memorie controversele, disputele, multe dintre ele rezistenţe marca atâtor cârcotaşi ai locului ce-au însoţit actul ambiţios şi temerar al actualului director al Festivalului care poartă numele „marelui Will”: n-au lipsit, în temeiul proastei tradiţii a unui oraş de a-şi ignora, propriile valori, multe de faimă mondială.
Şi, iată, Festivalul care a cartografiat Craiova în geografia unei Lumi care, vorba poetului, trebuia să poarte şi numele lui William Shakespeare, a ajuns, cumva neverosimil dar cu atât mai mult demn de un record, la cea de-a IX-a ediţie a sa. O ediţie, inspirat titrată „Shakespeare al tuturor” – pecete axiomatică pentru geniul creator uman ce se întruchipează din când în când în identitatea câte unui creator demiurgic al unei lumi concurenţiale existenţei lumeşti istoricizate – cu atât mai orgolioasă, pentru noi, cu cât Primăria şi Consiliul ei Local şi-au asumat, întâia oară, un rol de co-partener activ şi generos.
Timp de unsprezece zile, scena Naţionalului ce poartă, ca într-un insolit pariu al destinului, numele unui autodeclarat „văr al lui Shakespeare, Marin Sorescu, vor deveni, într-o competiţie cu multipli câştigători (teatrul ca instituţie, actori şi regizori din cele mai diferite colţuri ale Terrei şi, înainte de toate, publicul craiovean, unul pe care, sunt absolut convins, festivalul l-a transformat, conferindu-i un statut la fel de universal), din nou, Scena Lumii, la înălţimea faimoasei formule shakespeariene a Lumii ca scenă, ca Teatru.
În fond, ce reprezintă astfel de întâmplări precum festivalul craiovean – acum şi bucureştean – dacă nu promisiunea unei speranţe de bucurie cu care geniul creator omenesc ne-a îndestulat cu asupra de măsură? Şi pe care n-am prea ştiut – ori n-am ştiut totdeauna – să ne-o apropriem, s-o luăm, în posesie ca pe unul din rarele peceţi înscrise în destinul nostru pe acest Pământ.
Shakespeare – cred – ne-a lăsat, tuturor, o moştenire uriaşă, ce se constituie, după patru secole, într-o pavăză solidă, misterioasă, da, şi miraculoasă, da, căreia suntem chemaţi să-i dăm creditul pe măsura debitului nepreţuit cu care ne-a îndatorat. El, ca şi Dante, ca şi Goethe, ca Dostoievski, ca Eminescu, n-are… moştenitori; nici urmaşi. Cel mult imitatori, victime, la urma urmei, frumoase ale seducţiei pe care opera sa – a lor – a operat-o în fiecare din ei, în fiecare din noi. Ca Dante, ca Eminescu, ca Sorescu, ca de curând urcatul spre alte ceruri Marquez, ori ca Brâncuşi demiurgul de zboruri cosmice şi de căi ale Vieţii călătoare şi totuşi statornică, Shakespeare e tutelar, analistul şi modelatorul întinsei game de trăiri omeneşti.
Este englez, dar deopotrivă asiatic, european, slav, arab şi tot ceea ce se mai găseşte pe o planetă ale cărei limite, de-acum surclasate, rămân conservate în opera sa ca într-un scrin de o dimensiune cartografică egală cu Istoria ei, cea exterioară, ca şi, mai ales, cea a intimităţii individului uman prins în jocul – „teatral” – al măştilor cu care se luptă, într-o confruntare liminară.
Şi-ar mai fi ceva: Piaţa Shakespeare în plin centrul Craiovei, în ciuda unor reticenţe într-un fel simandicoase, devine, de-acum, încă un argument al intrării noastre în universalitatea din care, de fapt, n-am lipsit dar nu prea am cutezat să ne recunoaştem. Un atestat al unei noi ordonări pe harta culturii din toate veacurile, care-au fost şi care, cu siguranţă, vor mai fi încă.
