Din nou, despre Umberto Eco: cum să înfruntăm moartea

0
99

În zecile de cărţi şi miile de intervenţii publicistice pe care Umberto Eco ni le-a lăsat moştenire, am regăsit, sub forma unei „epistole”, cu un vădit şi ironic scop „testamentar”, câteva sfaturi despre cum ar trebui să ne înfruntăm propria moarte. Destinatarul este, se înţelege, unul imaginar, un eventual „discipol”, iar „instrucţiunile” sunt, spre a păstra tonul ironic, „umile”.

Eco porneşte de la prezumţia că una dintre cele mai mari probleme ale fiinţei umane ar fi aceea a modului în care trebuie să înfruntăm moartea, egală în dimensiunea şi în tensiunea ei, atât pentru necredincioşi, cât şi pentru cei cu credinţă în divinitate , Autorul îşi inventează „discipolul” căruia, cu o tuşă de simbolistică socratică, îi restituie numele de Criton, trimiţând la un faimos dialog platonician.

Acesta îl interpelează pe Eco cu întrebarea despre cum crede acesta că ar trebui să ne întâmpinăm sfârşitul. Firesc, regretatul semiolog şi romancier, autorul „Numelui trandafirului”, nu se poate abţine de a strecura, în preambulul „sfaturilor” sale, un context, al eventualităţii morţii la o vârstă tânără, în care satirizarea lumii de azi nu poate lipsi:

 „… cum poţi să-ţi înfrunţi moartea chiar şi dacă eşti credincios, gândindu-te că în timp ce tu mori tineri  plin de viaţă de ambele sexe dansează în discotecă distrându-se fără măsură, străluciţi savanţi violează ultimele taine ale cosmosului, politicieni incoruptibili creează o societate mai bună, ziare şi televiziuni sunt pornite în a da ştiri de mare relevanţă, întreprinzători responsabili se preocupă ca produsele lor să nu degradeze ambientul şi se străduiesc să restaureze o natură alcătuită de izvoare cu o apă bună de băut, păduri doldora de copaci, ceruri cristaline şi senine protejate de ozon îmbelşugat, nori delicaţi ce preling iarăşi ploi îmbietoare? Gândul că, în timp ce astfel de lucruri minunate se întâmplă, tu te duci, ar fi insuportabil”.

Schimbând, pe neaşteptate, registrul, discursul e întors la 180 de grade, căci, sugerează autorul, discipolul ar trebui să se gândească mai curând că e mai profitabil să ia în calcul exact opusul, anume că lumea, cu cele şase miliarde ale sale, e plină de nătărăi şi că nătărăii dansează în discotecă, nătărăi savanţii care cred că ar fi rezolvat tainele cosmosului, nătărăii politicieni propun un panaceu pentru necazurile noastre şi aşa mai departe.

În faţa unei astfel de dezastruoase panorame, discipolul întreabă când ar fi mai potrivit ca o astfel de reflecţie să înceapă, iar răspunsul este că în niciun caz la 20, 30 şi nici la patruzeci de ani, abia după aceea e necesar să apară primele dubii, apoi a exersa o  revizuire a lor pe la 50-60 de ani şi a ajunge la o certitudine spre suta de ani, dar totuşi pregătit pentru momentul în care primeşti „telegrama” despre iminenţa sfârşitului.

Convingerea că toţi ceilalţi sunt nişte nătărăi e o artă subtilă, ea nu e la dispoziţia primului venit cu cercel în ureche, cere studiu şi trudă, iar timpul nu trebuie grăbit. Trebuie să ajungi cu seninătate  ca să-ţi accepţi moartea.

E nevoie să contempli şi să analizezi totul în jurul tău, pornind de la atestarea celor mai bune cărţi ori produse ale artiştilor, să identifici pe adevăraţii eroi carismatici, pe toţi cei care urmăresc şi doresc binele comun. Abia atunci vei putea pleca împăcat şi senin.

Finalul poartă marca genialului „histrion” care este Umberto Eco pe care discipolul îl chestionează dacă nu cumva el însuşi n-ar fi cumva un nătărău:

„Uite – conchide maestrul – te afli deja pe drumul bun”.

Scris în 1997, un astfel de text nu poate să nu ofere dimensiunea unuia dintre cei mai importanţi gânditori ai ultimei jumătăţi de secol, aşa cum îl caracteriza un mare cotidian american.