În ultimele săptămâni, protestele fermierilor europeni –adevărat vulcan agricol- s-au înmulţit în Franţa, Germania, Olanda, Polonia, România, pentru a denunţa creşterea taxelor, interzicerea pesticidelor, constrângerile administrative, considerate a fi prea grele. Cerinţele sunt în general aceleaşi: mai mult venit, mai mult respect, mai puţine standarde. Sfârşitul avantajelor la motorina agricolă, consecinţele războiului din Ucraina –cerinţele diferă de la o ţară la alta- dar la toate acestea se adaugă noile reglementări „verzi” ale UE. Mai exact standardele de mediu ce vizează rotaţia culturilor (GAEC 7) şi condiţia imperativă de a lăsa 4% din suprafaţa fermei nelucrată (GAEC 8) ca urmare a politicilor verzi a Comisiei Europene (Green Deal) sunt respinse cu fermitate de fermierii ţărilor europene. Şi agricultorii acuză Comisia Europeană că a impus aceste măsuri, fără să ia în calcul impactul financiar major asupra lor. Fiecare ţară europeană are propriile foruri academice în agricultură, care recomandă metodologii, susţin sau se opun la tehnologiile promovate de agricultori. Şi este vorba de pedologi, agrofitotehnişti, agrochimişti, de prestigiu, care au de regulă observaţiile şi recomandările lor. Că mai nou Comisia Europeană vine cu dispoziţii obligatorii, circumscrise Green Deal, pare o năstruşnicie. Ministrul român al Agriculturii, Florin Barbu, aflat sub o mare presiune din partea fermierilor să rezolve şi problemele cu aceste noi reglementări verzi ale UE, a anunţat că va cere comisarului european pentru Agricultură, Janusz Wojciechowski, demisia, în cadrul Consiliului de Miniştri. Şi va solicita din nou derogări de la standardele de mediu instituite, după ce 15 state, inclusiv Germania şi Franţa, susţinuseră anterior (Consiliul AGRIFISH, 25 iulie 2023) această propunere. Contextul este cel cunoscut: afectaţi teribil de conflictul din Ucraina, fermierii români, dar nu numai, s-au văzut loviţi şi cu aceste iniţiative, derivate din ceea ce Comisia Europeană numeşte Green Deal. Ca o paranteză: 4% dintr-o suprafaţă cultivabilă rămasă nelucrată nu constituie altceva decât un potenţial focar de boli şi dăunători, care se pot împrăştia în toate zările. Totul sună straniu, reamintind de o hazlie „recomandare” ex-sovietică din vremea lui Nikita Hrusciov, cea privind semănatul porumbului „în pătrat”. Există apoi o grijă teribilă, de-a dreptul insolită, pentru cerealele ucrainiene, care nu aparţin guvernului de la Kiev. Guvernul nu are silozuri de grâu, porumb sau floarea-soarelui. Ele aparţin unor mari sau mijlocii exploatări agricole, pentru care s-au creat aşa numitele „culoare de solidaritate UE-Ucraina”, rute logistice alternative pe căi ferate şi rutiere, dar şi pe căi navigabile. Şi astfel s-a făcut loc cerealelor, despre care se spune că unele ar fi modificate genetic, şi produselor oleaginoase (floarea-soarelui, rapiţă) ucrainiene pe pieţele europene. Povestea este cunoscută. Or, comisarul european pentru Agricultură, Janusz Wojciechowski, n-a rezolvat nici măcar această problemă, contribuind la geneza unei posibile crize a industriei alimentare, care ameninţă să afecteze întreaga UE. Pe de altă parte, Comisia Europeană, condusă de Ursula von der Leyen, a reuşit să-şi pună în cap fermierii din ţările europene menţionate, neluând în seamă că drumul este nesustenabil. Furia fermierilor români, dar şi din alte ţări europene cu tradiţie agricolă, scoate în evidenţă paradoxurile unei lumi agrare, în care se regăseşte o tot mai mică parte din populaţie. Ca principiu de bază, cu cât agricultura era mai fragilă până acum, cu atât era mai susţinută. Principiul este respectat în continuare în Elveţia, Japonia, Coreea de Sud. România este un exportator modest de cereale, în comparaţie cu Franţa, Canda, Rusia, Austria, SUA, Ucraina, dar se vede sub ochii noştri, dată la o parte chiar pe pieţele de tradiţie pe care avea acces. Şi asta nu se spune.
