Ca în fiecare an, sărbătorim, la 24 ianuarie, Unirea de la 1859, actul prin care s-a constituit statul român modern. Circumstanţele care au făcut posibilă dubla alegere a colonelului Alexandru Cuza sunt binecunoscute, ele derivând din înţeleapta interpretare a prevederilor limitative ale Convenţiei de la Paris, din 19 august 1858, care stipulau expres, între altele, că Muntenia şi Moldova urmau să poarte numele de Principatele Unite. Prin dubla alegere, în cele două provincii, a aceluiaşi domnitor, graţie victoriei Partidei Naţionale asupra Partidei Conservatoare, înaintaşii noştri năzuiau la o Românie modernă, europeană şi democratică. Cuza şi Brătianu, Kogălniceanu şi Catargi, fraţii Goleşti, Negri, Alecsandri şi ceilalţi din lumea lor nu s-au agăţat de putere şi nici nu s-au comportat ca nişte parveniţi. Pentru ei, aşa cum consemnează istoricii, a face politică însemna a face bine. Nu căutau puterea cu orice preţ şi o părăseau cu uşurinţă, uneori cu prea multă uşurinţă. Pusă în faţa faptului împlinit, Poarta a sfârşit prin a ceda şi a recunoaşte unirea, dar numai pe timpul lui Cuza. Dubla alegere era doar primul pas pe calea unirii definitive şi depline: administraţia celor două principate a fost, treptat, unificată, iar din ianuarie 1862 guvernele separate au demisionat, pentru a da posibilitatea constituirii, la Bucureşti, a primului guvern unic al României. Domnitorul Cuza a spus de la început că nu vrea să cârmuiască decât 7 ani, perioada respectivă fiind considerată de toţi istoricii ca extrem de fertilă. A găsit şi un sfetnic de taină, Mihail Kogălniceanu, adeptul unor reforme radicale, care i-a înţeles gândurile şi l-a ajutat să le realizeze. Tot ce era naţional, tot ce privea neamul, a găsit la el înţelegerea cea mai deplină. N-a căutat să facă avere cât a fost Domn, iubea nespus poporul şi a întreprins destule măsuri pentru emanciparea lui, din acea vreme datând universităţile din Iaşi şi Bucureşti, ca să nu mai vorbim de numeroasele licee, prin transformarea gimnaziilor, cum s-a întâmplat inclusiv la Craiova. Prin legea rurală şi secularizarea averilor mănăstireşti a dobândit o popularitate cum nu mai avusese nici un domn înaintea lui, dar şi-a făcut mulţi duşmani, încât în noaptea de 11 februarie 1866 a fost obligat să semneze abdicarea în faţa conjuraţilor. Se spune că nu exista nici o deosebire între clasa politică românească şi cea din oricare ţară occidentală. Dar, fireşte, nu acest aspect istoric al comemorării merită discutat acum, mai ales că lucrurile s-au schimbat totalmente, practic s-a schimbat o lume. Parvenitismul, corupţia, clientelismul, complexele sociale şi intelectuale, toate acestea, firave în acele vremuri, au devenit trăsăturile definitorii ale noilor clase politice, ale noilor boieri, de fapt ale noilor ciocoi. Actuala putere, deşi nu-i displace să se considere, probabil, continuatoarea generaţiei unirii, cel puţin în aspiraţii, seamănă mai mult cu fanarioţii, decât cu domnitorul Cuza. Dovada cea mai elocventă fiind surzenia ei în faţa protestelor de stradă, care nu mai contenesc. Spunea cu năduf Tudor Vladimirescu în proclamaţia citită la Padeş: „Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre… până când să-i suferim a ne suge sângele din noi?”. Dar noii ciocoi nu-şi mai aduc aminte de vorbele lui Tudor. Ieri, în sesiunea extraordinară a Parlamentului de la Bucureşti, premierul Emil Boc a propus opoziţiei „un pact politic”, după ce, de-a lungul timpului, a stigmatizat-o continuu, asumându-şi de 14 ori răspunderea pe legi necesare, dar nedezbătute convingător, pe motivul asigurării stabilităţii şi siguranţei economice. Românii îşi contestă în stradă autorităţile publice. Asta o ştim. În discursurile lor, liderii opoziţiei, Victor Ponta şi Crin Antonescu, au propus demisia în bloc a parlamentarilor şi organizarea de alegeri anticipate. Ca răspuns pertinent la solicitările protestatarilor. O decizie majoră a Curţii Constituţionale, aşteptată miercuri, poate hotărî decomasarea. Până atunci, premierul Emil Boc l-a zburat din Guvern pe şeful diplomaţiei, Teodor Baconschi, pentru „derapaje şi stângăcii verbale la adresa protestatarilor”, în timp ce acesta se găsea la o reuniune externă. Comemorăm astăzi ziua Unirii Principatelor Române, premisă a marii uniri de la 1918, adică privim, contemplăm sau chiar ne prindem în tradiţionala horă, în acordurile nemuritoarei melodii „Hora Unirii”. Cei care se încumetă o fac din simţire românească, deşi sunt prea multe lucrurile care despart, protestatarii şi opoziţia de-o parte, şi puterea de cealaltă.
