Printr-o procedură juridică, nu doar perfect legală ci şi legitimă din perspectiva adevărurilor pe care Istoria le aşteaptă şi ar trebui să le confirme – sau nu? -, s-a redeschis ancheta cu privire la evenimentele din acele zile de foc, 21 şi 22 decembrie 1989, sub semnul acelei intrigante interogaţii: Revoluţie vs Lovitură de stat? Urmărind reacţiile unor comentatori implicaţi de-a lungul anilor în rezolvarea acestei veritabile enigme, se pare că există indicii mai bune în direcţia aproximării, însă doar atât, a câtorva adevăruri, în absenţa Adevărului Absolut oricum himeric chiar şi în perspectiva unei logici elementare.
Privită din afară, existau, fireşte, ceva lupte, intrigi, subterane la acel moment la vârfurile societăţii româneşti, altminteri aflate deja la limita suportabilităţii mai ales în contextul evenimentelor din întreaga zonă în care se prăbuşeau, unul după altul, regimurile comuniste, ecuaţia pare mai simplă decât o presupun diverşii analişti politici, înmulţiţi, în ultimele decenii, asemenea ciupercilor după ploaie. A existat, mai ales în ultimul deceniu al regimului comunist, o relativ restrânsă – la nivelul unei vizibilităţi publice – opoziţie, din care nu putea să lipsească nici un grup restrâns de anticeauşişti, mulţi dintre ei vechi ilegalişti ori efectiv inamici ai dictatorului. Nu altceva indicau acţiunile acelui grup organizat în chiar sânul unor lideri – din veche „gardă”, cu legături perene şi consistente inclusiv la Kremlin – care şi-a făcut auzit vocea încă de la începutul anului fatidic pentru regim.
După opinia larg acceptată şi căreia am subscris încă de la început, realitatea istorică care trebuie avută în vedere e cea care s-a făcut simţită chiar în acele zile de foc şi care a fost amanetată ulterior şi de opinia publică: au funcţionat, în acele momente de suspans istoric, ambele formule, în sensul în care, cu ori fără instigări străine dar cu toate temeiurile unei „lovituri de stat”, o întâmplare mai curând marginală, având în centru un prelat timişorean, s-a dovedit a fi scânteia care avea să transforme orice scenariu imaginat ori imaginabil într-o mişcare cu puternice accente revoluţionare.
Ce-a urmat, se ştie, se discută în fel şi chip, ignorându-se, iarăşi impardonabil, câteva elemente mai mult decât plauzibile, în sensul în care evoluţiile ulterioare aveau să le confirme cu ori fără recunoaşterea celor implicaţi. Cei ce se aflau în culisele unei eventuale lovituri de stat – care avea drept scop doar linşarea camarilei ceauşiste – au reuşit să iasă imediat la vedere şi să pună mâna pe hăţurile unei mişcări pe care aveau s-o conducă conform unei regii de tipul, cum spune astăzi, work in progress (liber tradusă – „operă în desăşurare”), adică într-o continuă adaptare la succesiunea mişcărilor de pe un teren pe care nimeni nu mai putea să-l controleze.
Aşadar, lovitura de stat, câtă a fost, era oricum într-o fază de proiect, în aşteptarea momentului prielnic care ar fi putut răsări de oriunde în marasmul social în care societatea românească ajunsese. E dificil cât merit i se poate atribui grupului disident anticeauşist, declasat întâi de toate din unica raţiune că n-a fost capabil de schimbări anterioare în interiorul sistemului, însă valul revoluţionar declanşat încă din 21 decembrie a fost acel declanşator care avea să confere mişcării caracterul revoluţionar.
Ceea ce o nouă anchetă, printr-o investigare mai ordonată şi mai exigentă a evoluţiei evenimentelor într-o corelare mai raţională şi cu o relaţionare mai ordonată, ar putea să restituie foamei noastre de adevăr, ar urma să denunţe calitatea şi calibrul diversionist cu dirijori de-acum individualizaţi, dar nu şi catalogaţi juridic, atestând finalmente tocmai caracterul ambiguu al unei întârziate lovituri de palat transformată, pe un teren social minat, într-o revoluţie. Mi se pare, în acest context, cu tot regretul pentru victimele acelor zile, mai ales cele de după 22 decembrie, că soluţii juridice cu mobil de exemplaritate ar fi de-acum cu totul inadecvate.
Asta nu înseamnă că demersul pentru o definire mai clară a celor întâmplate în acele zile de-acum 27 de ani n-ar avea o legitimitate, cel puţin una istorică, cu condiţia, deja anticipată, să nu ne fie livrată o variantă în numele unui presupus Adevăr Absolut.
O dilemă cât o istorie. Ceea ce presupune că, probabil, vom rămâne să trăim cu ea în continuare. Fie că ne place ori nu.
