O demisie şi adevărata ei miză

0
50

M-am întrebat şi eu, printre cei foarte puţini care urmăresc cu detaşare scena politică din aceste ultime săptămâni, asupra refuzului lui Victor Ponta de a se retrage de la timona guvernului. Cum noianul de argumente, de o parte şi de alta, nu depăşeşte sfera unei gâlcevi strict politicianiste în care ambele tabere invocă raţiuni constituţionaliste, apare mai mult decât oportună identificarea adevăratei mize pe care mai toţi protagoniştii o ignoră public, din motive care ţin, de fapt, de realitatea crudă a modelului autoimpus de gestionare a actului politic la noi.

Redusă la datele primare, situaţia lui Victor Ponta e mai mult decât dramatică încât abandonarea poziţiei de premier şi punerea la dispoziţia instanţelor judiciare urmând să-şi probeze nevinovăţia pare, la prima vedere, soluţia cea mai simplă şi cea mai firească. Din acest punct de vedere, Opoziţia, susţinută masiv de întreaga „armată” mediatică cu vădit program anti-pesedist (şi anti-Ponta), apare mult mai legitimată în decizia ei de a cere, imperativ, demisia.

Cu argumente tot „constituţionale”, ce-i drept mai fragile şi ceva mai formale, staff-ul pesedist, cu premierul în prim-plan, se apără în numele respectării rezultatului electoral ca unic resort de calificare a democraţiei. Şi ambele poziţii îşi au marja lor de îndreptăţire, chiar dacă apelul la argumente de natură pur politicianistă la care recurg şi unii şi alţii nu depăşesc limitele retoricii propagandistice încetăţenite în toată perioada post-decembristă.

Însă, ca mai totdeauna în sfera politicii, al cărui scop, deseori disimulat sub sloganul „Binelui Ţării”, rămâne preluarea Puterii, în ambele tabere, argumentele îşi pierd pretenţia de veridicitate: ceea ce rămâne ca resort esenţial este dorinţa de accedere la Putere, exploatând orice conjunctură favorabilă şi fără prea multă grijă pentru respectarea strictu sensu a unor norme, fie ele şi constituţionale.

Or, revenind la identificarea mizei oarecum ascunse, chiar dacă prezentă subsidiar în discursul ambelor tabere, mi se pare că ea trebuie pusă în raport cu un alt aspect al politicii autohtone (oricum mult mai tarate de acesta decât în alte părţi ale democraţiei occidentale), anume acela al poziţionării faţă de scrutinul electoral din perspectiva Puterii şi a Opoziţiei. E vorba, pe scurt, de o realitate verificată de-a lungul anilor (excepţiile nu fac decât să confirme regula) şi anume că cine organizează alegerile dispune de atuuri în plus pentru a le câştiga.

Că aşa este e suficientă o evaluare ceva mai atentă a situaţiei de criză printr-o elementară, dar edificatoare, redistribuire în resorturile lor voalate ale celor două opozante poziţii.

De o parte, invocând şi o guvernare de succes în baza unor parametri statistici, PSD-ul şi celelalte formaţiuni din coaliţie nu-şi pot permite riscul ca, dispensându-se de aceste avantaje, să se expună unui pericol dublu: al deposedării de acel atu, în fond judicios, şi, mai mult decât atât, al abandonării procesului de gestionare a scrutinului la cheremul adversarilor lor, a căror foame de Putere dă în clocot.

Şi mai există un indiciu care, el singur, poate funcţiona ca atestat al acestei mize care, evocată doar accidental, minimalizată, ea este adevărata cheie prin care se poate citi dedesubtul bătăliei politice din aceste zile.

Presupunând că Victor Ponta ar fi dispus să se retragă, nu există nicio garanţie că actuala Coaliţie şi-ar putea continua guvernarea. Liderii Opoziţiei nu-şi ascund intenţiile de a accede aici şi aici la gestionarea Puterii. E drept, duşmanul preferat este Victor Ponta, faţă de care s-a trecut binişor dincolo de limita unei bătălii politice, în forja unei uri pe care o armată de postaci o întreţin la foc continuu. Însă faptul că niciun lider penelist n-a schiţat nici măcar o sugestie în direcţia substituirii lui Ponta cu un candidat din coaliţie identifică adevăratul scop al întregului scandal. Cu alte cuvinte, mingea nu e, cum pare, în curtea pesediştilor, ci în saloanele renovate ale Cotroceniului, acolo de unde s-a susţinut, nemţeşte, încă de-acum aproape un an, că Ponta, cu şi fără problemele sale cu justiţia dar cu întregul său guvern, trebuia – şi trebuie – înlocuit. Fără a mă eschiva în ceea ce nu sunt, adică în vreun fan al lui Victor Ponta (ale cărei repetate erori îi descalifică, în opinia mea, viitorul politic), nu pot să nu observ că el este, acum, prizonierul aproape fără ieşire a unui joc politic derobat, prin „statut”, de orice determinări morale.