23 august: Ziua cu tenebrele ei numeroase!

0
372

Avea să se numească, succesiv, în decursul anilor, „Eliberarea României de sub jugul fascist de glorioasa armată sovietică”, „Insurecţia armată”, „Revoluţia de eliberare naţională şi socială, anti-fascistă şi anti-imperialistă” şi ar fi ajuns, fără îndoială, să fie proclamată „Revoluţia comunistă de ridicare pe noi şi noi culmi de progres şi civilizaţie, înfăptuită sub nemijlocita conducere a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, erou între eroii neamului, eminentă personalitate a lumii contemporane, strateg de geniu, cel mai iubit fiu al poporului român, fără deosebire de naţionalitate”, dacă în 22 decembrie 1989, un alt eveniment, tot atât de încărcat de controverse, nu l-ar fi exilat într-un con de umbră, sporindu-i tenebrele şi aşa numeroase. Răspunderea dramaticului gest istoric de la 23 august 1944 a aparţinut Regelui Mihai I. Povestea Mihai Sebastian, în Jurnalul său (1935-1944): „Marţi – 29 august 1944. Imediat după lovitura de stat în casa din strada Armenească (casă istorică) a fost delir. În tot oraşul lumea urla de fericire. Antonescu fusese răsturnat în 5 minute. Noul Guvern, constituit. Armistiţiu acceptat”. Câteva zile mai târziu consemna: „Nu ştiam că rolul lui C. Vişoianu, în pregătirea complotului, a fost atât de mare. În noaptea plecării lui la Cairo (trimis de Iuliu Maniu pentru a trata în secret cu aliaţii ieşirea României din război) Regele i-ar fi dat cuvântul de onoare că, în ziua în care de la Cairo va fi vestit că a sosit momentul, el va face lovitura de stat. Ce e uimitor este că o operaţie atât de îndelungat pregătită, cu emisari şi corespondenţă secretă, a putut trece pe sub nasul lui Antonescu şi a lui Killinger fără să-i alarmeze. E probabil un fel de paralizie a voinţei, a dispariţiei reflexelor de apărare, atunci când un regim e pe sfârşite”. O menţiune: Siguranţa (SSI) era una dintre cele mai eficiente din Europa, în bune relaţii cu Abwehr-ul german, şi asta o recunoştea Eugen Cristescu, în ceea ce a mai rămas din memoriile sale. Una din marile prejudecăţi, care au bântuit în România, este aceea că evreii ar fi manifestat o atitudine nediferenţiată de entuziasm faţă de ocupantul sovietic şi ei ar fi instalat comunismul în ţară. Nimic mai fals. După 23 august 1944, evreii i-au întâmpinat pe sovietici, cu aceleaşi sentimente amestecate, cu care i-au întâmpinat şi românii. Titus Popovici, excepţionalul scriitor, care a înţeles deosebirea între propagandă şi manipulare, printre primii făuritori în cinematografie a mitului „insurecţiei” povestea în „Disciplina dezordinii” (Ed. Maşina de Scris, 1998), de fapt memoriile sale, că prin ’58, la Belgrad, la un congres al Ligii comuniştilor, „tovarăşii iugoslavi” afirmaseră cu destul temei, de altfel justificat, că revoluţii socialiste propriu-zise au avut loc doar în Rusia, Iugoslavia şi China, în timp ce în celelalte ţări din lagăr, cum potrivit li se spunea, regimul politic „socialist” fusese instaurat de armata sovietică de ocupaţie. Indignarea PRM, cu riposta vehementă, nici nu a mai contat. Astăzi, din scrierile unor istorici de luat în seamă, ştim că sovieticii erau la curent cu tatonările României pentru ieşirea din război şi încheierea unui armistiţiu. De la Cairo, unde se agita în van prinţul Ştirbei, englezii –credincioşi tradiţionalului lor fair-play- ţineau Moscova la curent, cu încercările opoziţiei române, în frunte cu Iuliu Maniu, de a-i determina să efectueze o debarcare în Balcani. Paralel se duceau tratative la Stockholm, unde ambasadoare a URSS era celebra Kollontai, preoteasa amorului liber. La Stockholm se discutau propunerile mareşalului Antonescu, condiţiile în care guvernul său era dispus să semneze imediat armistiţiul: armatele sovietice urmau să treacă prin România, printr-un larg coridor stabilit de comun acord, iar armata română va lupta până la atingerea frontierelor din 1940, problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord urmând a se decide după încheiarea războiului la Conferinţa de pace. Sunt multe detalii. Ceea ce ştim este că s-au păstrat trei stenograme-minută, între 1940-1941, de către Paul Schmidt, interpretul lui Hitler, despre cele 4 întâlniri ale mareşalului cu Fuhrerul. Minuta celei de a 4-a întâlniri din 20 august 1944 nu s-a păstrat sau este foarte bine păstrată. Circula versiunea că deciziei sale de a rezista, sovieticii i-au răspuns în dimineaţa zilei de 23 august, prin acceptarea punctelor de vederea asupra armistiţiului, dar şeful cifrului de la ministerul de Externe, Niculescu Buzeşti, ar fi dus această telegramă, în zorii zilei, lui Iuliu Maniu, iar bătrânul şef de partid ar fi pus-o într-un sertar conchizând: „a cârmuit destul”. El ştia că momentul debarcării mareşalului fusese fixat pentru 26 august, dar hotărârea lui Antonescu de a pleca pe front pe data de 23, a decis grupul de la Palat să acţioneze, imediat, fără consultări cu şefii partidelor. Le-a convenit sovieticilor actul de la 23 august? Din punct de vedere strict militar, desigur. Le-a cruţat pierderi de vieţi omeneşti de ordinul zecilor de mii. Dovadă a constituit-o conferirea ordinului suprem „Pobeda” Regelui Mihai, alături de Jukov, Einsenhover, Montgomeri, mari comandanţi de oşti, în cel de al doilea război mondial. Din punct de vedere politic, probabil că nu. Se spune că la 4 septembrie 1944, când Ana Pauker, venea din Uniunea Sovietică, împreună cu grupul de moscoviţi, „tovarăşa Ana” ar fi spus: „Ce aţi făcut tolomacilor? Aţi intrat în cârdăşie cu Regele, cu Maniu, cu Brătianu, n-aţi avut răbdare să aşteptaţi sosirea trupelor noastre sovietice. I-am fi lichidat pe toţi ca pe nişte conspiraţionişti ce erau. Le-aţi conferit legitimitate politică”. În realitate a fost invers: comuniştilor li s-a conferit legitimitate. Dintre puţinii comunişti existenţi să ducă tratative de pregătire a ieşirii din război, cei mai mulţi se aflau în lagăre, sub ochii Gestapo-ului şi SSI-ului, a fost ales Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectual cunoscut, rudă prin alianţă cu col. Udrea din anturajul palatului. Dar rolul decisiv se pare că l-a avut Emil Bodnăraş „inginerul Ceauşu”, care circula prin ţară ca „Vodă prin lobodă”- în primăvara lui 44 s-a introdus în lagărul de la Tg. Jiu, unde a avut o întâlnire de câteva ceasuri cu Gheorghiu Dej în infirmerie-, ceea ce explică dispariţia arhivei sale imediat după moarte. Inginerul silvic Nicolae Celac, organizatorul evadării lui Ghoerghiu Dej din lagărul de la Tg. Jiu, mai târziu primul prefect al Craiovei, a avut de asemenea un rol important. Reiese limpede că sovieticii erau la curent cu toate fazele şi amănuntele pregătitoare ce se făceau, şi au fost luaţi prin surprindere numai de schimbarea datei acţiunii: 23 august în loc de 26. În decembrie 1944 la Budapesta când trupele române aflate pe linia principală de atac se aflau la câteva sute de metri de Parlamentul, pe care în 1919 puseseră tricolorul şi o opincă (răspuns la termenul de opincari cu care ne gratificau ungurii) au fost scoase din dispozitiv, ca să nu se poată împărtăşi roadele cuceririi frumoasei capitale, generalul Avramescu, în urma protestului fiind chemat de „stavka” lui Malinovschi şi împuşcat. S-a comunicat că a căzut victimă a unui atac aerian german. Flota română de la Dunăre, după ce timp de 3 luni curăţise fluviul de minele şi vedetele rapide germane, convocată la Tulcea de amiralul Grecikov, pentru un bilanţ, a avut următoarea soartă: ofiţerii români au fost capturaţi şi s-au întors acasă după o şedere de 2-3 ani în lagărele siberiene. Mareşalul Antonescu predat sovieticilor de generalul Aldea a fost transportat la Moscova, condus la Stalin, care i-ar fi cerut să recunoască acum, înaintea oricărei conferinţe de pace, apartenenţa Basarabiei şi Bucovinei de Nord la URSS, nu ca o realitate decurgând din situaţia militară şi din raportul de forţe actual, ci ca un drept istoric al Rusiei. Mareşalul ar fi refuzat categoric. Cele consemnate acolo au rămas la Moscova, Antonescu a fost adus în ţară, judecat în prezenţa unei asistenţe selecţionate, şi, sfătuit de ambasadorii Angliei şi SUA, regele nu i-a comutat pedeapsa cu moartea.