23 august 1944: Realităţi şi controverse

0
110

Pe cât de bogată, pe atât de inegală şi de variată în sinteze şi monografii, volume de documente, biografii, memorii, studii şi articole, bibliografii şi cronici, etc, ne asigură undeva istoricul Gheorghe Buzatu, ziua de 23 august 1944 rămâne, neîndoielnic, o pagină de istorie a ţării. Lovitura de stat din acea zi s-a aflat, chiar din momentul declanşării ei, în centrul unei suite de conflicte, de opinii, care fie s-au interferat, fie s-au succedat, deopotrivă în ţară, dar şi în exil. Oricât s-au străduit comuniştii a se introduce în derularea actului de la 23 august 1944, pe care l-au şi ridicat la rangul de sărbătoare naţională, alte multe forţe politice şi grupări s-au dovedit legitime în asumarea paternităţii exclusive sau parţiale a evenimentului: Regele Mihai I şi colaboratorii, partidele istorice, în principal PNŢ – Iuliu Maniu, PNL – Constantin I.C. Brătianu, PSD – C. Titel-Petrescu. Dar şi comuniştii, cu Lucreţiu Pătrăşcanu în frunte, deşi foarte firavi numeric. Certă este următoarea realitate: opoziţia politică anti-antonesciană era insuficient coagulată. Însuşi mareşalul Ion Antonescu a oferit răspunsuri, doar parţial satisfăcătoare problemei de interes naţional: Ce era de făcut ? S-a pregătit în culise lovitura de stat, atât de bine, fără a răzbate vreun zvon în rândul agenţilor lui Eugen Cristescu? Greu de admis, de vreme ce până la mijlocul zilei de 23 august 1944, s-a avut în vedere recursul la mareşal pentru a dispune despriderea României din tabăra Axei. Şi dovada cea mai clară este că armistiţiul României cu Marile Puteri învingătoare s-a dovedit împovărător, fără niciun angajament, în prealabil, dătător de speranţe în perspectiva Conferinţei de pace. Deşi pierderea ca aliat a lui Ion Antonescu de către Hitler, prin toate consecinţele sale ulterioare, militar-economice, a creat avantaje Aliaţilor, România fiind obligată să lupte mai departe, de data aceasta alături de acestea, angajându-se în operaţiuni de amploare pe teritoriile Ungariei, Austriei, Cehoslovaciei, până în munţii Tatra. Prea puţinul obţinut a însemnat totuşi – lucru perfect adevărat – evitarea distrugerii României, posibilă în cazul unei confruntări cu armata sovietică pe teritoriul naţional, deşi faptul ţine de domeniul probabilităţii. Ori, istoria nu se judecă prin „ce-ar fi fost dacă”. Pe de altă parte, forţele „eliberatoare” au înfăptuit ocuparea ţării, conferindu-i un statut agravant în raport cu cel de stat-satelit al Reichului german. Dintre variabile, Mareşalul Ion Antonescu optase finalmente pentru continuarea războiului în tabăra germană, deşi tatonase prin trimişii săi diplomatici, la Cairo, Lisabona, Berna, Madrid, Ankara şi Stockholm, o eventuală retragere din Axă. Şi aşa cum se ştie, în funcţie de desfăşurarea evenimentelor interne şi internaţionale, cu precădere a celor pe plan militar, în prima parte a zilei de 23 august 1944, s-a impus devansarea loviturii de stat de la 26 august 1944. Prin înţelegerea anglo-sovietică din iunie 1944, URSS avea deja partea leului în abordarea şi soluţionarea problemelor Europei Răsăritene şi Centrale. Mai mult, în octombrie 1944, la Moscova, în urma negocierilor Churchill-Stalin, acordul amintit era desăvârşit, ceea ce pentru România, în indiferenţa Occidentului, a însemnat ceea ce bine ştim. Grigore Niculescu Buzeşti, liderul echipei de diplomaţi implicată în prepararea şi declanşarea actului de la 23 auguist 1944, va mărturisi cu sinceritate, într-o epiostolă adresată, la 7 martie 1949, colegului său Gheorghe Barbu, colaborator şi biograf al fostului mareşal, că „alegerea era între regimul nazist şi o şansă rezonabilă de libertate”. Eliberată de sub tutela germană, România a decăzut imediat, practic din clipa cotiturii de la 23 august 1944, în categoria statelor ocupate de URSS.