Mărturisesc că m-a lăsat complet indiferent şi rece întreaga tevatură iscată şi cultivată în jurul decesului cetăţeanului sibian (şi un român de etnie romă) Florin Cioabă. Şi nu fiindcă aş fi devenit imun la un eveniment tragic – moartea oricărui om, spunea cândva Geo Bogza, e o palmă dată umanităţii -, ci fiindcă a fost transformată într-un spectacol decorat artificial cu multe momente jenante.
Mor zilnic semeni şi conaţionali de-ai noştri, unii răpuşi de sărăcie, alţii de neputinţe şi de suferinţe agresive şi se sting într-un anonimat nu mai puţin vinovat; emisiunile de ştiri se întrec, seară de seară, în relatări deseori cu un regretabil profil de fapt divers, în căutarea unui rating jignitor.
Apoi, ceea ce-a instigat în evenimentul de mai sus, dincolo de o grandilocvenţă până la urmă ieftină, a fost uzul necondiţionat al apelativului de „rege”; m-am întrebat, în baza minimei mele „culturi” de resort, dacă nu cumva rangul acesta, în fapt autoasumat, nu e unul mai pompos pentru mai vechiul bulibaşă, un fel de şef de trib, în tradiţia unor comunităţi născute şi educate în cultul nomadismului. Încă şi mai revoltător îmi pare faptul că există, încă, aici, printre noi, un rege al României, personalitate istorică covârşitoare recunoscută de mai toata cancelariile lumii, iar acceptarea altor apelative identice capătă măsura unui afront nemeritat. Nu atât pentru regele Mihai, cât pentru noi, ca naţiune şi popor.
În acest context, îmi e greu să calific, nu atât deplasarea preşedintelui Traian Băsescu la Sibiu pentru un ultim omagiu, cât mai ales maniera ostentativă în care a făcut-o. Emoţia sa, să presupunem că reală, pare să aibă o explicaţie mult mai simplă decât pare: probabil invocata „prietenie”, cu ori fără interesul electoral evocată pe larg, pe care chiriaşul de la Cotroceni nici nu şi-a ascuns-o. Însă vizita aceasta, deloc privată, aşa cum ar fi trebuit să fie motivată, alimentează încă şi mai mult o confuzie al cărei resorturi politice se vor simţi mai târziu, anume un schimb de mesaje, în persoană, între două …Palate: unul prezidenţial, celălalt …regal. Superfluu să mai reamintesc aici şi acum atacul pe cât de neinspirat pe atât de bădăran pe care acelaşi preşedinte l-a proferat asupra regelui Mihai şi asta, chiar în faţa Parlamentului Ţării.
Dar ce-ar putea să ne mai surprindă la Traian Băsescu, ieşit, dintr-o izolare improprie unui „jucător” lăsat în cantonament cu câţiva ciraci pe post de terapeuţi încă sub contract, în căutarea publicului risipit?
Descins, direct de la Sibiu prin ciulinii Bărăganului, la firma-institut a unui alt cirac, ex-ministru al agriculturii, preşedintele a pus la zid guvernul cu care pretinde a coabita pentru că n-are grijă de …fermieri. Cum memoria sa a rămas la fel de interesat selectivă ca pe vremea pălmuirii unui copil la Ploieşti, s-a făcut că uită, şi de data aceasta, că necazul fermierilor, departe de a fi nou, a fost şi mai acut pe vremea guvernelor pe care le orchestra şi dirija cu aplombul unui inflexibil căpitan de navă. Un detaliu în plus pentru memoria prezidenţială e şi mai simptomatic: protestul, de-acum câteva ierni, al aceloraşi fermieri pe umerii cărora plânge acum chiar în faţa Cotroceniului.
Dar, cum se poate observa, pentru preşedintele, căruia suspendarea pare a-i fi potenţat doar arţagul, ipocrizia nu cunoaşte limite.
