Un jurnalist din Bănie, Ion Mihai, pe care îl urmăresc de pe la începuturile sale în această profesiune dificilă şi, oricât de paradoxal ar părea, mult mai riscantă decât se crede şi se presupune, s-a hazardat zilele trecute să-şi divulge, pe o reţea de socializare, sentimentul său că, da, în Craiova ultimelor decenii s-au înregistrat, cum spunea, „transformări” care au schimbat, se înţelege în bine, faţa urbei.
Matur de-acum şi cu o expertiză apreciabilă în spate, verificabilă prin ani de risipitoare trudă pe traseul atât de accidentat al acestei meserii aflate sub incidenţa inclementă a clipei, „neinspiratul” preopinent şi-a asumat un gest de o temeritate ale cărei urmări nici bunul-simţ şi nici onestitatea pe care i le bănuiesc nu le-a putut anticipa. Şi, în consecinţă, nici evita. Dovadă că, sub aceeaşi pagodă a gândului bun avansat nici măcar de pe vreo poziţie înscrisă într-o „fişă de post” a meseriei, cât mai curând, în cea de cetăţean al urbei şi, într-o astfel de perspectivă, sub semnul unui elementar şi nevinovat drept la opinie, s-a apucat să şi înşire, într-o ordine aleatorie, câteva exemple ale acelor schimbări. În treacăt fie spus, înşiruirea nu revendica nicicum vreo intenţie bilanţieră şi, de aici, nici pomeneală de vreo suspectare de partizanat ori de vreo aliniere la vreo instanţă de ordin politic, indiferent care ar fi putut să fie aceasta.
Ceea ce urmat, deşi nu ştiu de ce ar mai fi trebuit să mă surprindă, au fost atacurile, unele de o inclemenţă scăpată de sub cele mai fragile chingi ale cuviinţei, succedate ca nişte rafale la foc automat, fără vreun argument punctual şi într-o devălmăşie tipică păruielii muiereşti oblojite de arşiţa verii şi sub impulsul cine ştie cărei imprudenţe casnice. Nu mă voi opri la ele: mai ales că printre replicanţi i-am regăsit pe câţiva, ei înşişi slujitori ai ingratei profesiuni şi cărora încă le port o consideraţie egală cu reputaţia, şi a lor indubitabilă, pe care personal i-o conferisem celui redistribuit pe acel post de inamic despre care scriam nu demult că, dacă nu-l ai la îndemână, musai trebuie să-l inventezi.
De ce evoc acest episod, în fond lipsit de vreun interes ori impedanţă majore? Spre a risipi suspiciuni de care prostul gust generalizat nu duce lipsă, fac mărturisirea că pe jurnalistul Ion Mihai nu l-am întâlnit decât de câte ori în spaţii destinate unor evenimente culturale; nu mi-a fost student, n-am băut împreună nici măcar din întâmplare vreo halbă de bere, n-am schimbat mesaje nici pe reţele de socializare. Îl ştiu din ceea ce a scris pe unde l-a purtat destinul gazetăresc şi, ca atare, nu-l pot evoca nici cu apelativul, altminteri vesel desemantizat de hâtrul genial pe numele său I.L Caragiale, de amic.
Şi, totuşi… Resortul acestei intervenţii ţine de două raţiuni, ambele demne de a fi evaluate, judecate şi, mai apoi, substituite unei reflecţii mai profunde la capătul căreia să sperăm că vom reuşi să ne sustragem ispitei de sorginte cârcotaşe. Fiindcă despre asta este vorba. Iar ea, ispita, poate părea, confruntată printr-un veac de butade lăsate moştenire nouă de spirite – olteneşti – dificil de contrazis (de la Tradem şi Elena Farago, la F. Aderca, Tiberiu Iliescu, Marin Sorescu, ba chiar de la bălşeanul Pandrea – posibil de sintetizat simbiotic în defetismul nostru funciar. Cel care i-a făcut pe unii dintre precursorii citaţi mai înainte să profetizeze că oltenii sunt geniali, dar nu la ei acasă, şi că, în rare contexte, când muza clevetirii pleacă la culcare, patriotismul lor local capătă mai degrabă inconsistenţa unei scurte, dar ropotitoare, rupere de nori.
Morala este însă dintr-o cu totul altă ordine şi de o gravitate cu nevolnice urme în istoria noastră de ieri şi de acum: jocul deriziunii, secondat de lipsa unui respect pentru urbea în care te-ai născut şi te-ai format.
Nu mă interesează cine repară o fântână ori peretele unei biserici răpuse de timp, însă ultima urmă de civism mă obligă să-mi asum măcar satisfacţia schimbării şi a acelor transformări cărora e superfluu să le atribui identităţi edilitare. Şi cu atât mai puţin „politice”.
Şi, ca să-mi asum propria „candidatură” la vreo campanie egal cârcotaşă ce nu va lipsi, reiterez unicul partizanat cu jurnalistul Ion Mihai, declarând ritos că, da, Craiova e pe un drum de schimbări majore, cu reuşite şi cu nereuşite şi mi se pare limpede că a ieşit, fie şi un pic buimacă, dintr-o somnolenţă a acelui bătrân şi a bătrânei sale care, de mână, înfruntau, sedaţi, ploaia ce cădea fix de trei ori pe săptămână.
