O zi astrală: 29 iulie 2012

Duminică, 29 iulie a.c., poporul român, chemat la referendum, are de răspuns la o singură întrebare, prin DA sau NU. În esenţă, corpul electoral trebuie să se pronunţe dacă mai vrea sau nu să-l mai accepte pe Traian Băsescu preşedinte. Pentru a fi valid referendumul are de întrunit o condiţie imperativă şi anume aceea ca la el să participe 50% plus unu dintre cei înscrişi pe listele electorale. Prag nu uşor de atins şi în distonanţă cu recomandările exprese ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia). Inoperante de această dată. De la marginea asta a lucrurilor încep toate comentariile aprinse. Cu o geneză proprie. Una care, deşi se omite premeditat acest lucru, continuă, de fapt, ceea ce s-a întâmplat la alegerile prezidenţiale din 2009. Când Traian Băsescu a pierdut alegerile pe teritoriul României, dar le-a câştigat – îndoielnic – la numărătoarea totală, prin voturile aduse din străinătate. După închiderea urnelor în ţară. Aparent trecută în uitare, dar necicatrizată, frustrarea de atunci, augmentată şi prin nefericita afirmaţie „i-am ciuruit”, ce suna ca o sfidare, s-a redeschis, relativ repede, şi prin prestaţia compromiţătoare a Guvernului Boc III, substituit vremelnic cu Guvernul MRU, ambele în desconsiderearea votului popular de la alegerile din 2008. Ceea ce nu poate ignora Traian Băsescu, deşi o face, este faptul că nu poate scăpa de responsabilitatea a ceea ce a făcut PDL la guvernare, deoarece acesta a fost, practic, creaţia sa. Adus în poziţia de principal partid la putere, prin crăparea limitelor Constituţiei şi încălcarea cu seninătate a voinţei populare. Acţiunea USL împotriva preşedintelui acum suspendat este continuarea firească şi logică a loviturilor năprasnice date Parlamentului şi sistemului de partide. Şi responsabilitatea a ceea ce se întâmplă îi aparţine. Starea de fapt este încinsă. Fronturile de luptă sunt distincte. Odele şi imnurile de slavă, comparabile doar cu cele dedicate lui Ceauşescu, sunt astăzi înălţate precumpănitor de o galerie de europarlamentari – Monica Macovei, Cristian Preda, Traian Ungureanu –, care se întrec în discursuri delirante. O fac, oare, din convingere? Sau pentru sinecurile de care au beneficiat? Monica Macovei la mitingul de la Iaşi, de sâmbătă: „Am venit astăzi aici ca să ne apărăm ţara, legea, justiţia, poziţia noastră în Uniune, democraţia şi pe preşedintele Traian Băsescu, ales legitim şi suspendat printr-o lovitură de stat”. Ce ne spune, de fapt, Monica Macovei? Nimic altceva decât că fără Traian Băsescu nu va mai fi democraţie în România şi nu vom mai fi în Uniunea Europeană. O gargară cinică. Intoxicări de factura aceasta, defăimări proferate la Bruxelles, nu pot prosti românii. Întoarcerea la popor nu este o nenorocire, nu este un capăt de lume, nu este o lovitură de stat, ci o formă de validare sau invalidare de către corpul electoral. Fireşte, sunt de discutat detaliile, sau cel puţin unele dintre ele, privind parcurgerea etapelor premergătoare. Au rostul lor. Dar nu covârşitoare importanţă. Opţiunile de vot sunt mult mai clare decât la oricare alegeri şi mult mai consistent decantate în timp. Şi pentru prima oară, datorită necesităţii imperative a cvorumului, contează dacă oamenii merg la vot. A omite că, de fapt, suntem în câmpul de consecinţe nefaste al alegerilor prezidenţiale din 2009, nemulţumirea de atunci fermentând încă, înseamnă că nu s-a înţeles nimic atunci. Când s-a ajuns, prin contestare, inclusiv la Curtea Constituţională. Dar în zadar. Cum era de aşteptat.