Biserica prăznuieşte naşterea Sf. Ioan Botezătorul la 24 iunie, cu şase luni înainte de Naşterea Domnului. Sărbătoarea are bază biblică, a fost atestată în secolele IV-V şi, după unii, a fost instituită pentru a înlocui vechile sărbători păgâne cu caracter agrar din perioada solstiţiului de vară (22-23 iunie). În popor, sărbătoarea este cunoscută sub numele de Drăgaica sau Sânziene, de care se leagă multe datini cu caracter naturist.
Darul profetic n-a aparţinut în exclusivitate poporului israelit, dar aici a existat o mare continuitate de profeţi, care au menţinut un dialog permanent între Dumnezeu şi om. Ultimul dintre prooroci, cronologic vorbind, este Sf. Ioan Botezătorul, cel ce era asemănat de profetul Isaia cu un crainic regal, care la vechii israeliţi anunţa când şi pe unde avea să treacă regele. Asta fiindcă în Orientul antic drumurile erau greu de parcurs şi de obicei se remediau sumar doar înainte de a trece regele cu suita sa. Înaintemergătorul Domnului s-a născut în străvechea Iudee, în timpul domniei regelui Irod. Evanghelia ne spune că în vremea aceea era un preot cu numele Zaharia, femeia lui se numea Elisabeta şi nu aveau nici un copil. Pentru evrei, a nu avea copii însemna o pedeapsă dumnezeiască. Dar evanghelistul Luca ne asigură că şi Zaharia, şi Elisabeta erau “drepţi înaintea lui Dumnezeu şi fără prihană”, deci ar fi greu de crezut că ei căzuseră într-o asemenea osândă. Deşi trecuseră de vârsta când mai puteau avea copii, ei stăruiau în rugăciune ca Dumnezeu să le binecuvânteze casa cu un copil. Şi pe când Zaharia se afla la templu şi slujea, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Nu te teme, Zaharia, rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. El va fi mare înaintea Domnului, nu va bea vin, nici sicheră şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.” Zaharia, ştiindu-se în vârstă, nu se grăbeşte să creadă vorbele îngerului şi îi cere un semn. Însă semnul pe care îl primeşte este de fapt şi o pedeapsă: pentru îndoiala lui va fi mut până în ziua când se vor împlini toate acestea.
“… Şi venind vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Şi au auzit vecinii şi rudeniile ei că a făcut Domnul milă mare cu dânsa şi s-au bucurat împreună cu ea.”, ne spune Evanghelia. În ziua a opta de la naştere, după obiceiul iudaic, avea loc tăierea împrejur a pruncului şi tot atunci primea şi un nume, care de regulă era al tatălui. Vecinii şi rudele voiau să-l numească Zaharia, ca pe tatăl său. Dar Elisabeta a zis: “Nu, se va chema Ioan”. Şi au făcut semn tatălui, iar acesta cerând o tăbliţă a scris: “Ioan este numele lui”. Cei de faţă erau uimiţi de alegerea numelui, fiindcă Zaharia călca o tradiţie veche la iudei, dar văzând cum acesta îşi recapătă graiul, uimirea lor a crescut şi mai mult şi se întrebau: “Oare ce va fi cu pruncul acesta?” Şi Zaharia, plin de Duh Sfânt, profeţeşte: “Tu, pruncule, prooroc al celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui. Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul.”
Apărat de Domnul, el va vieţui îngereşte în pustiu până în ziua când, potrivit planului divin, se va arăta poporului şi va pregăti calea Celui ce venea să mântuiască neamul omenesc.
