Balansările strategice care au dezechilibrat lumea!

 

O analiză riguroasă, cu argumente, cu exemplificări pertinente la situaţia actuală din politica decizională a marilor actori statali şi suprastatali este cuprinsă în rândurile de mai jos, semnată de dr. ing. Viorel Lucaci, specializat în domeniul transporturilor feroviare şi Virgil Andronache, tot absolvent al Politehnicii Bucureşti, cu studii aprofundate în Securitate şi Relaţii Internaţionale. Cum se poate poziţiona România, o ţară aflată la influenţa a cel puţin două civilizaţii, într-un tablou mondial al evenimentelor din ce în ce mai tragice, putem descoperi doar la o lecturare atentă. Ce date certe avem acum? Terorism inimaginabil ce a dus mari prejudicii de imagine lumii arabe; anexarea Crimeei ce echivalează pentru U.E., cu atentatele de la 11 septembrie 2001 pentru S.U.A.; valuri de migraţie ce dau acum cel mai mare test de maturitate construcţiei europene – flagel ce este abia la debutul tsunamiului său; Rusia îşi gestionează eficient arma sa cea mai de preţ – resursele naturale; butoiul cu pulbere al Asiei – Marea Chinei de Sud – începe să devină un dosar mult mai îngrijorător decât cel sirian iar, aici, China se simte încorsetată de bazele militare americane tot mai puternice, deşi Rusia şi-a declarat participarea la exerciţii militare comune ruso-chineze. Mergând într-o diagnoză a zilelor actuale, autorii cred că strategia Moscovei de a balansa segmentul miliar american spre Pacific, cu o diminuare a prezenţei pe flancul estic al NATO a dat roade. Nu este exclusă nici punerea în aplicare a manevrei Ginghis Han, prin care ruşii să micşoreze relaţiile cu U.E. şi să se îndrepte masiv spre China. Ce face România? Tot autorii dau un răspuns: este posibil ca la baza strategiilor de preîntâmpinare a unor riscuri militare reale dinspre Moscova, ţara noastră să urmeze o traseu, deja asumat, de Flancul de Est al NATO. În încheierea acestei prezentări să mai punctăm cu o frază, deloc lipsită de nuanţe: nu există un adevăr absolut într-un conflict geopolitic amplu!

 

Recentele evoluţii de pe scena internaţională – în special cele localizate în Orientul Mijlociu şi zona Pacificului de vest – au schimbat semnificativ lumina în care pot fi puse în prezent majoritatea considerentelor care au stat la baza elaborării acestui articol în prima sa variantă la începutul anului 2016. Se pare că estimările au devenit certitudini. Au fost necesare doar minime corecturi şi ajustări pentru aducerea sa în contextul începutului de an 2017. Un an care a debutat în forţă printr-o serie întreagă de surprize de mare anvergură, provocări şi reacţii cu o tentă militată din ce în ce mai vizibilă. S-a modificat practic cinematica întregului sistem de interacţiune dintre marile puteri, iar aspecte care, ieri, păreau de neconceput sau depăşite, astăzi sunt (re)puse – cu temeri pentru unele state slab înarmate – pe tapet. Mai mult sau mai puţin direct, pe fondul tuturor frământărilor şi previziunilor legate de actualele conflicte „calde” prezente în lume, se ridică întrebări cărora chiar şi celor foarte documentaţi le e frică să încerce să le răspundă. Suntem martorii unei resetări civilizaţionale la scară mare? Cât se fragilă a devenit pacea mondială? Încep a se arăta zorii unei noi conflagraţii mondiale? Dacă dorim încercarea unor răspunsuri corecte, sunt necesare în primul rând întrebări structurate corect.

Pentru a oferi cititorului interesat de subiect posibilitatea de abordare duală şi imparţială a întregului ansamblu internaţional de la momentul actual, autorii au conceput articolul sub forma a două părţi similare ca structură şi dimensiune. Acestea pot fi luate atât ca parte a unui întreg cât şi independent, articolul ca ansamblu având astfel o structură modulară (poate fi disociat în mai multe abordări editoriale independente).

 

PARTEA I – DILEMA WASHINGTONULUI: EUROPA DE EST, ORIENTUL MIJLOCIU SAU ASIA?

 

I.1. CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Referitor la geopolitica spaţiului european contemporan, există în prezent destule subiecte şi tematici pretabile a ocupa cu succes, prima pagină a agendelor de mediatizare sau capul de listă al oricărei dezbateri analitice calificate.

În cadrul demersului introductiv al articolului este vorba în special despre provocările actuale ale părţii estice a ariei geografice din care face parte România (Europa Centrală şi de Est). Practic, importanţa flancului estic al NATO a crescut începând cu prima parte a anului 2014. De atunci s-a consolidat necontenit. Nu sunt excluse din aceste considerente nici literatura de specialitate şi nici mediile de dezbatere academice. Nu doar mass-media. Atributul de „interesant” (din multe puncte de vedere) pe care îl are prezentul, a monopolizat o bună parte din paleta subiectelor adoptate din ultimii ani, iar acest fapt afectează considerabil înţelegerea lucrurilor, mai ales în perspectiva viitorului. Din ce în ce mai multe lucrări, analize şi publicaţii autohtone – majoritatea fiind de o calitate superioară, unele chiar apreciate pe plan internaţional – încearcă să afle răspunsuri cât mai pertinente la întrebări cum ar fi: (i) Care este natura provocărilor fără precedent la care este supus în prezent Proiectul European? (ii) Ce soluţii se întrevăd? (iii) De ce problema emigraţilor proveniţi din zonele de conflict ale MENA [1] se intensifică exact în acelaşi timp cu sporirea ambiţiilor hegemonice ale Moscovei? (iv) Există vreo corelaţie între cele două fenomene? (v) Până unde vor escalada disensiunile dintre statele membre ale Uniunii Europene – disensiuni generate în principal din raţiuni economice? (vi) Câte dintre acestea au agende duble sau chiar multiple în ceea ce priveşte actualul lanţ de conflicte din Orientul Mijlociu? (vii) Care este viitorul Uniunii Europene? (viii) Cum va fi gestionat dosarul sirian fără a „arunca în aer” întregul sistem internaţional?

Scopul considerentelor care urmează nu este acela de a afla cheia respectivelor întrebări. O trecere atentă – chiar pe diagonală – prin literatura geopolitică internaţională din ultimii ani, ne relevă o imagine generală a problemelor în cauză şi răspunsuri edificatoare la cele mai multe dintre ele. Cert este faptul că lucrurile sunt extrem de complicate, iar orice abordare am accepta, este necesar un algoritm cât se poate de nuanţat, în care ar trebui să introducem o cantitate uriaşă de date de intrare (variabile). Soluţiile sunt, de asemenea, dificil de identificat, deoarece semnificaţia termenilor cum ar fi „adevăr” sau „dreptate” diferă de la un actor la altul. Nu există un adevăr absolut într-un conflict geopolitic atât de amplu, cu atât mai mult unul asimetric în care variabilele depăşesc domeniul militar. Cu toate acestea, noile ameninţări care au apărut la adresa Europei – a păcii în general – au readus în discuţie doctrine şi principii clasice cu privire la securitatea naţională şi apărare. O parte din statele partenere NATO au reconsiderat serios oportunitatea satisfacerii obligatorii a stagiului militar. Ameninţarea militară de tip clasic, începe să reapară în paginile strategiilor de apărare naţională, în special în cazul statelor baltice şi din Europa de Est [2]. Este cert faptul că asistăm la schimbări de fond în ceea ce înseamnă securitatea şi modalităţile prin care aceasta trebuie menţinută. Lista nelămuririlor (i – viii) enumerate anterior, ar putea continua oricât. Ne-am limitat doar la o problemă de ansamblu, în centrul căreia se află Uniunea Europeană. De aceea, apreciez că raţiunile în jurul cărora a fost elaborată această lucrare la începutul lui 2016 sunt de actualitate.

Dilema actorului militar central – S.U.A.

Subiectul central îl constituie dilema evidentă în faţa căreia este situat actorul militar central (SUA) al scenei geopolitice globale, atât din punct de vedere geografic cât şi al efectelor pe care le pot avea asupra noastră conflictele sângeroase din cele trei vecinătăţi ale Europei, respectiv estul (Ucraina), sud-estul şi sudul (MENA). Toate trei transferă către Europa tensiuni, terorism, imigranţi şi, nu în ultimul rând, incertitudine cu privire la viitor. Globalizarea lumii a însemnat şi globalizarea aspectelor problematice aşa-zis moderne. Elementele transferate produc la rândul lor fricţiuni şi forţe centrifuge din ce în de mai puternice în ansamblul unui proiect european, care începând cu împlinirea a şase decenii de la naşterea sa, se pare că a fost pus în faţa primului său test serios de maturitate. Anul de naştere al proiectului de integrare europeană este 1950, când Robert Schuman, prim-ministrul Franţei de la acea vreme – german la origine – înaintează ideea înfiinţării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Conform primelor demersuri comunitare „UE şi organizaţiile care au precedat-o reprezintă o comunitate de valori în care democraţia, drepturile omului şi statul de drept au un înţeles concret din punct de vedere al beneficiilor pe care le au cetăţenii din fiecare stat membru, indiferent de apartenenţa etnică, lingvistică sau religioasă” [3].Brexit-ul a constituit un declic, o surpriză europeană şi un motiv de îngrijorare care impune schimbarea a tot mai multe paradigme în materie de integrare europeană. Oare această integrare tocmai şi-a depăşit punctul de maxim?

 

I.2. NECESITATEA DE A EXTINDE SPAŢIUL DE ANALIZĂ

În orice activitate de analiză – oricât de elaborată ar fi aceasta – asupra unui subiect sau fenomen complex, apare o minimă cantitate de subiectivism prin care se generează erori perceptive. Din cauza asimetriei percepţiei [4] indusă în acest caz, analiza interacţiunilor complexe cum este cea geopolitică dintre Vest şi Est (Occident şi Orient), trebuie să releve un adevăr situat întotdeauna într-o poziţie mediană. Un punct central care la rândul său este dificil de localizat. De aceea, este indicată parcurgerea de text analitic, elaborat de cel puţin două părţi implicate în conflict.

Mai există o neutralitate efectivă?

Media considerentelor şi a raţiunilor actorilor implicaţi, induce o aproximare obiectivă a adevărului. Cu atât mai mult, nivelul cunoaşterii creşte atunci când apelăm suplimentar la expertiza unui factor neutru. Un observator situat cât mai departe de subiect din punct de vedere geografic, deoarece implicarea directă generează subiectivism. Apare însă întrebarea dacă mai există o neutralitate efectivă, în contextul unei lumi aflate în plin proces de globalizare, în care oricare două puncte – oricât de îndepărtate ar fi unul de celălalt – se află în corelaţie cu toate celelalte. Interesele şi efectele diverselor cercuri depăşesc cu mult aria geografică în care are loc un conflict iscat între doi vectori geopolitici antagonici. Cu toate acestea, se pare că tocmai geografia este cea care defineşte parametrii conflictelor moderne. Modalitatea prin care popoarele (chiar civilizaţiile) interacţionează, se influenţează, intră în conflict sau fuzionează, constituie efecte ale caracteristicilor geografice în care acestea au apărut [5].

În ceea ce priveşte evoluţiile din trinomul pe care l-am putea denumi „UE-Ucraina-MENA” (un triunghi dreptunghic situat în partea de nord-vest a ansamblului Africa-Europa-Asia), există o tendinţă de focalizare a analizei, strict asupra ariilor de conflict în cauză. Un astfel de fenomen, specific procedeului de manipulare de tip „scoatere din context” generează erori considerabile în înţelegerea lucrurilor şi implicit în cristalizarea unor soluţii.

Trei „dosare” globale!

Se pot identifica trei „dosare” (Europa, Ucraina şi Siria, notate în următoarea enumerare cu „A”, „B” şi „C”) de interes marcate prin analiza cu scoatere din context:

A – Din perspectiva problemelor sociale, Europa este înţeleasă (doar) ca Europa şi atât. Europa nu însemnă doar pură geografie. Înseamnă şi zonele exterioare asupra cărora ea a avut influenţă în ultimele secole. Evoluţiile din ultimii trei ani au scos la iveală faptul că această „criză a refugiaţilor”, care a UE începând cu prima parte a anului 2015 (fiind de fapt un subiect mult mai vechi, dar ignorat în relatare), se află în faza de început. Altfel spus, avem o fază incipientă a unui flagel pentru care, se pare că Europa nu era pregătită. Din această cauză, foarte puţini sunt cei care mai fac referiri astăzi în mass-media, la ameninţarea Federaţiei Ruse, cu atât mai mult cu cât asistăm la o balansare excesivă, de la „soft power” către „hard power” manifestată de Rusia în ultimii ani [6] şi mai recent de către SUA asupra zonelor sensibile. Toată lumea îşi îndreaptă atenţia către Orientul Mijlociu, în special către dinamica geopolitică şi socială a Turciei, şi a riscului de producere a unei inflexiuni de orientare a Ankarei, fapt ce ar genera efecte incomparabil mai mari în Europa – deoarece în contextul actual din Orientul Mijlociu, Turcia prin moderaţia sa politică şi religioasă, constituie singura barieră geografică împotriva unei ascensiuni directe a organizaţiei Statul Islamic către Balcani şi, implicit, către întregul spaţiu European. O barieră la care trebuie să fim foarte atenţi. Precipitarea relaţiilor dintre Ankara si Bruxelles nu sunt deloc îmbucurătoare;

B –Conflictul din estul Ucrainei a fost analizat preferenţial doar ca o reîmpărţire a influenţelor între un Kremlin din ce în ce mai ambiţios, mai violent faţă de a sa „vecinătate apropiată” şi un Bruxelles care a căutat căi de extindere spre est – aici fiind prinsă la mijloc Ucraina. Nu este nici un secret faptul că în condiţiile în care Federaţia Rusă nu ar fi dispus de imensele rezerve naturale şi energetice (utilizabile frecvent ca armă politică), cu siguranţă, cercul euroatlantic ar fi jucat cartea Ucrainei în termeni mult mai duri. Realitatea a dovedit că este aproape imposibil să constrângi, din punct de vedere geopolitic şi economic, o mare putere (mai ales militară) care, printre altele, asigură un procent considerabil din necesarul de gaze naturale, utilizate de economiile celor mai emergente state membre ale Uniunii Europene (în special Germania şi Franţa). Având în vedere caracteristicile şi modul de funcţionare a industriei germane, de exemplu, chiar şi o scădere infimă a acestor livrări de energie, ar provoca efecte greu de estimat. Nu trebuie trecut cu vederea peste strânsa interdependenţa economică dintre cele două state (schimburi de zeci de miliarde de euro anual). Germania se identifică, pe bună dreptate, a fi motorul economic al Uniunii Europene, motor alimentat cu resurse din Federaţia Rusă sau state din aria sa de influenţă. Disocierea Marii Britanii de UE a mutat practic centrul de greutate economic european la Berlin. Cu alte cuvinte, situaţia este destul de complexă. George Fridman a prevăzut o posibilă scindare în două părţi a Ucrainei şi chiar a Turciei (în mod similar) [7], prima între ariile pro-europene şi pro-ruse, iar cea de-a doua între curentul pro-occident şi cel pro-islam. Dacă Ucraina se află prinsă între două arii de interese geopolitice, Turcia vibrează între două civilizaţii (cea Occidentală şi cea Islamică – prima aflată într-un declin demografic şi identitar accentuat, pe fondul unui progres tehnologic, material şi informaţional, iar cea de-a doua înregistrând o creştere demografică deloc de neglijat). Ulterior, importanţa mediatică acordată războiului din estul Ucrainei a fost surclasată de efectele pe care le-au produs în Europa valurile de emigraţi proveniţi în special din Siria şi nordul Africii. De aici, avantajele Kremlinului nu au întârziat să apară;

C – Clivajele sociale din anul 2011, transformate în conflictele armate sângeroase din Orientul Mijlociu (având un apogeu Siria), sunt abordate de obicei ca o „revanşă” a zonelor coloniale din această arie, faţă de ambiţiile proiectului european – ambiţii percepute ca fiind imperiale şi desacralizante de către o parte vizibilă a lumii arabe. Plecând de la o astfel de situaţie, până la apariţia şi exacerbarea acelui islam radical nu a fost decât un pas.

Ar fi multe de adăugat pentru fiecare din cele trei „dosare”. Desigur, aceste erori de abordare nu trebuie generalizate. Dar este necesar să acceptăm faptul că lucrurile sunt cu mult mai complexe, iar disocierea cauzelor şi a efectelor la nivel mondial ar putea produce erori de înţelegere, transformate uneori în greşeli strategice – greşeli pe care Europa le-ar putea face în viitor. Ponderea, pe care tehnologiile civile de comunicaţii o au în viaţa fiecăruia dintre noi, a anulat, practic, relevanţa distanţelor geografice. Totul poate fi interconectat, iar influentele reciproce pe care le pot avea cele mai îndepărtate puncte de pe hartă, sunt astăzi mai certe ca niciodată. Ce înseamnă aceasta? Nu trebuie să ne ducem cu gândul doar la Europa, atunci când analizăm fenomenele ce au loc în acest spaţiu.

 

I.3. PRINCIPALUL ACTOR AL SCENEI GEOPOLITICE GLOBALE, DIRECT IMPLICAT – SUA

În prezent, SUA sunt implicate militar în trei zone de interes strategic pe Glob. Fie că vorbim despre bazele militare ale NATO din Europa, despre lupta împotriva terorismului provenit din Orientul Mijlociu, sau despre noile provocări din Pacific (din ce în ce mai puternice şi actuale), fiecare dintre acestea necesită eforturi militare, diplomatice şi politice considerabile. Chiar dacă de ani buni bugetul, pe care Washingtonul l-a alocat apărării a depăşit cu mult suma tuturor bugetelor de apărare ale celorlalte ţări, este posibil ca într-un oarecare viitor, să se ajungă în faţa unei necesităţi de a „raţionaliza” ponderile celor trei demersuri. Vorbim de eforturi militare ce fac parte dintr-un algoritm de distribuire din ce în ce mai complex şi care ar putea fi supus, în viitor, unor exigenţe politice diferite de cele de până acum. De aceea, în următorii ani Washingtonul ar putea fi pus în faţa unei dileme strategice, definite succint prin două întrebări de bază: (i) Ce zonă geografică va constitui prioritatea numărul unu pentru decizionalii americani? (ii) Care actor regional din zona eurasiatică va reprezenta viitoarea provocare pentru SUA, peste limita de afectare a propriilor interese strategice? Până în prezent, administraţia Trump a manifestat o afinitate faţă de întărirea poziţiei de forţă pe toate cele trei zone gestionate – spre surpriza unei întregi lumi, având în vedere declaraţiile şi planurile lui Trump anterioare ultimelor alegeri prezidenţiale americane.

În cele ce urmează, sunt explicitate cele trei zone de interes la care s-a făcut referire anterior, împreună cu particularităţile acestora şi principalele evoluţii din ultimii ani.

 

I.3.1. Spaţiul european

Marea majoritate a statelor membre ale NATO este situată în Europa. Interesul strategic al SUA faţă de spaţiul european provine din a doua jumătate a secolului trecut. Pentru a preveni o posibilă expansiune spre vest a URSS la scurt timp după înfrângerea Germaniei Naziste, cercurile decizionale americane au optat asupra creării NATO. Ca răspuns, la iniţiativa Moscovei statele aflate sub influenţa Uniunii Sovietice au format o alianţă militară cunoscută sub denumirea de Tratatul de la Varşovia [8]. În întreaga sa istorie de peste şase decenii, NATO nu a fost atacat militar de către un inamic extern, dar a participat la diverse operaţiuni militare de menţinere a păcii sau de luptă împotriva terorismului, cel mai bun exemplu fiind conflictele din spaţiul fostei Iugoslavii. Importanţa strategică a NATO a fost repusă pe tapet începând cu ianuarie 2014.

Conflictul din estul Ucrainei, a constituit o adevărată schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte securitatea militară a flancului estic al NATO. Cel puţin din perspectiva puterii de la Kremlin, peninsula Crimeea a fost încorporată în cadrul Federaţiei Ruse, iar flota sa militară a dobândit un acces direct şi nemijlocit la o mare caldă cu ieşire spre Mediterana. Un cap de pod cu ajutorul căruia ulterior Moscova a lansat şi gestionat implicarea sa în conflictul sirian. Rusia ultimilor ani a manifestat o tendinţă imperialistă sub toate formele pe care le poate avea o asemenea campanie (economică – posibilitatea de „şantajare” a statelor UE ca urmare a „războiului resurselor”; militară – sporirea cheltuielilor destinate apărării, noile generaţii de armament complex lansate relativ recent, precum şi reîntărirea poziţiei Rusiei la Marea Neagră corelat cu implicarea directă în Siria alături de regimul Assad; informaţională – campaniile mediatice pro ruse, unele manifestate în interiorul spaţiului european şi acţiunile de dezinformare din mass-media şi literatură). Indiferent de finalitatea politică sau militară a campaniei expansioniste pe care o manifestă Moscova, a fost readusă serios în discuţie importanţa strategică a flancului estic al NATO, fiind luate decizii de relocare a unor contingente şi armament greu către state din această arie. Conflictul dintre Ucraina şi Federaţia Rusă început în 2014 – soldat printre altele cu anexarea Crimeii de către Federaţia Rusă – poate fi asemuit cu un „11 septembrie 2001” European. Nu din perspectiva teroristă, ci a ideii că Europa avea să fie cu totul alta după ianuarie 2014. Nu trebuie neglijată importanţa pe care Marea Neagră a dobândit-o în noul context geopolitic zonal [9]. Prezenţa militară americană de pe litoralul românesc, precum şi multiplele exerciţii militare cu participare internaţională efectuate în această zonă, confirmă prioritatea de care se bucură Marea Neagră pe agendele americane [10].

 

I.3.2. Orientul Mijlociu

Despre Orientul Mijlociu şi problemele acestei arii geografice s-au scris, în ultimii ani, zeci de mii de pagini. Noţiunea cel mai des afiliată cu Orientul Mijlociu în ultimii ani (în special după 11 septembrie 2001), este terorismul. Trei războaie de amploare [11] purtate toate după 1990 (ca reper fiind sfârşitul Războiului Rece) au costat SUA pierderea a peste 8.000 de militari şi rănirea a cca. 70.000, ducând la rezultate extrem de incerte pe termen lung. Atât în cancelariile americane, cât şi cele europene, apare din ce în ce mai des întrebarea dacă aceste războaie au avut ca rezultat o victorie certă a aliaţilor sau au indus o instabilitate profundă în lumea arabă, culminată cu un vector islamist radical efecte se fac simţite în Europa. Răspunsurile depind de orizontul de analiză.

Este dificil de apreciat clar dacă terorismul generat de conflictele din Orientul Mijlociu de după anii 2013 – 2014 şi care generează de peste trei ani presiuni puternice asupra Europei, a constituit un efect indirect al celor trei războaie gestionate mai mult sau mai puţin eficient, sau dacă neiniţierea lor (după 2001) ar fi creat posibilitatea unei expansiuni a Islamului radical, incomparabil mai puternică, iar Europa ar fi fost într-o cu totul altă situaţie faţă de cea din prezent.

Totodată, concomitent cu începerea retragerii americanilor din Afganistan si slăbirea prezenţei militare a acestora în Irak, se remarcă ascensiunea ISIS (prin demararea planului de acaparare de teritorii şi de instaurare a Levantului), respectiv separarea acesteia de al-Qaeda, urmată prin declararea Califatului. Organizaţia al-Qaeda este surclasată, în prezent, de către ISIS. Se cuvine aici o întrebare mult mai profundă, al cărui răspuns este uşor de intuit. Cum ar fi arătat lucrurile în prezent în Europa, dacă NATO ar fi fost desfiinţat după 1991 ca reacţie la dispariţia Uniunii Sovietice?

Pentru că diplomaţia nu a avut efecte…

Se pare că cercurile europene au subestimat efectele pe care cele trei războaie le-au avut asupra vechiului continent. Ca element de surpriză pentru partenerii NATO, recent a avut loc o angajare militară de amploare a SUA în Siria şi Afganistan, în condiţiile în care iniţiativele politice şi diplomatice, de instaurare a păcii în zonă au eşuat. În prezent, ISIS reprezintă ameninţarea numărul unu deopotrivă pentru Bruxelles şi Washington. Din păcate, bombardamentul american cu rachete Tomahawk asupra regimului Assad a complicat şi mai mult dosarul sirian, fiind provocată indirect Moscova.

Pentru a înţelege mai bine caracteristica negativă cea mai importantă (terorismul) a Orientului Mijlociu, este necesară atât o pătrundere în profunzimea termenului, cât şi o percepţie disociată a terorismului faţă de aşa numitul „Jihad Islamic”. Prejudiciile de imagine pe care terorismul – privit sub toate aspectele sale – le-a adus lumii arabe, sunt inestimabile. Lumea occidentală este, pe drept cuvânt, din ce în ce mai timorată de terorism. Acest flagel a avut un impact atât de profund asupra noastră, încât a „reuşit” să remodeleze percepţia asupra securităţii după momentul 11 septembrie 2001. Acel atac asupra simbolurilor lumii libere, nu s-a dovedit a fi „opera” militară a vreunui alt actor statal de mare anvergură, inamic declarat al SUA. A reprezentat însă, prima mare „lucrare” a unei entităţi nonstatale – o lucrare care a luat viaţa a cca. 3.000 de oameni de toate naţionalităţile. Astfel, atentatele respective au constituit, de facto, un atac împotriva întregii lumi, nu doar împotriva SUA. Occidentul a suferit considerabil, mai ales ca urmare a atacurilor teroriste ce au urmat în Europa (Spania, Maria Britanie sau Franţa).

Confuzii grave în terminologie!

Privind lucrurile din perspectiva arabă, am putea accepta ideea că, adevărata victimă a ascensiunii internaţionale a terorismului ca fenomen global, a fost însăşi civilizaţia islamică, deoarece aproape toată lumea euroatlantică a pus semnul de egal atât între terorism şi Islam, cât şi între activitatea organizaţiilor teroriste şi Jihad. Jihadul nu înseamnă un război islamic sfânt asupra lumii occidentale (cum se tot vehiculează, chiar în mediile avizate), fiind mai degrabă o noţiune „reinventată (…) de legitimare a acţiunilor teroriste” cum bine menţionează Mircea Mureşan în prefaţa cărţii Jihadul Islamic. Jihadul constituie de fapt cea mai bună cale de transformare în bine a răului interior [12] – conform semnificaţiei reale a acestei noţiuni. O ură oarecum legitimă la o primă analiză, asupra tot ceea ce însemnă Islam, s-a instalat în mentalul colectiv al occidentalilor, lăsând de înţeles faptul că, însăşi lumea arabă ar fi cea mai mare ameninţare la adresa Occidentului.

Realitatea este mult mai nuanţată şi mai complexă. Nu lumea arabă defineşte terorismul şi nici terorismul nu defineşte lumea arabă. Nu trebuie asociată titulatura de „terorist”, locuitorilor unei întregi arii geografice (Orientul Mijlociu, nordul Africii şi o parte din Asia), doar pentru că unii dinte adepţii unei religii diferite şi axată pe alte principii de valori, au făurit arme ideologice prin intermediul denaturărilor şi interpretărilor doctrinelor unei învăţături care îndeamnă la pace, prin însăşi nucleul ei moral, arme utilizate în procesele de radicalizare şi autoradicalizare. Pentru a putea combate eficient terorismul este necesar să privim întreaga „tablă” a istoriei ultimelor două milenii, deoarece rădăcinile acestui fenomen sunt mult mai profunde.

Relaţia Occident-Orient nu s-a bucurat (probabil niciodată) în istorie de un real respiro. A început prin acele campanii denumite „cruciade” şi continuă astăzi prin aşa-zisa „luptă împotriva terorismului”. Însăşi ecuaţia de funcţionare a întregii lumi occidentale începând de la prăbuşirea lentă a Imperiului Roman până în prezent, a avut ca determinantă de bază interacţiunea dintre cele două entităţi civilizaţionale. Atât din perspectiva SUA, cât şi a Europei, este de dorit ca problema Orientului Mijlociu să fie rezolvată definitiv la un moment dat. Astfel, conflictul care ameninţă în prezent Europa s-ar putea stinge. În aceste condiţii am putea asista la acel „Sfârşit al istoriei” prezis de Francis Fukuyama. Se pare că singura teză valabilă este cea a „Ciocnirii civilizaţiilor” dezvoltată de Samuel Philips Huntington.

Pot fuziona două civilizaţii atât de diferite?

Ceea ce se petrece în prezent în Orientul Mijlociu – în speţă în Siria – poate fi la fel de bine atribuit unor rezultate indirecte ale încercării de fuzionare a unor civilizaţii incompatibile din punct de vedere al principiilor. Cursul istoriei, privit dincolo de apariţia şi dispariţia diverselor imperii sau a succesiunii ciclurilor Kondratiev [13], prezintă o funcţionare algoritmică proprie, o cinematică specifică. Evoluţia evenimentelor istorice determinante are propria sa viteză în cadrul respectivului algoritm. Ideea conform căreia istoria respectă un „program” [14] bine definit, este acceptată de un număr considerabil de analişti, istorici şi sociologi. Ce sau cine determină acel program, este greu de spus. Apar aici o mulţime de teorii, unele din domeniul conspirativ, câteva ştiinţifico-fantastice, iar altele sociologice.

Una din certitudinile cu privire la dinamica istoriei este aceea că orice forţare (în sensul creşterii vitezei) a acestui program, va produce într-adevăr dezechilibre şi fracturi, dar într-un final evenimentele vor reveni la un echilibru iniţial corespunzător „drumului prestabilit”. Acest fapt a fost simţit, în special, în cazul demersurilor care nu au avut în spate fundamente solide – mai ales la încercările pripite de a forma imperii şi structuri suprastatale, prin amalgamarea unor civilizaţii diferite şi cu percepţii antagonice asupra unor sisteme de valori, cum ar fi cele religioase. Un exemplu edificator ar putea fi însuşi proiectul euroatlantic. Nici doctrina eurasiatică (susţinută intens de geopoliticienii ruşi) nu poate fi exclusă, şi nici formarea unui Califat în zona MENA.

Orientul Mijlociu, o temă grea, pentru multă vreme încolo

Orice forţare a istoriei se poate solda, într-un final, cu un eşec. Demersurile ample iniţiate de om, trebuie să aibă „răbdare cu istoria”. Un câştig rapid obţinut prin forţarea fuziunii unor civilizaţii sub un edificiu structurat doar pe criterii materiale, se poate transforma într-o pierdere de profunzime. Există civilizaţii cu inerţii foarte mari, precum cea islamică, definită printr-un conservatorism evident. Există de asemenea civilizaţii, inclusiv demersuri geopolitice, cu o evoluţie rapidă, prospere şi puternice, dar care nu au un fundament eligibil – deoarece s-au cristalizat în jurul unor forme fără fond, a unor valori preponderent materiale. Acestea fiind solide la suprafaţă, devin atrăgătoare pentru periferie (alte civilizaţii şi grupuri din arealul geografic). Într-un final, orice defect captiv în miez se va propaga şi va avea tendinţa de a scinda structura în ansamblu. Un fenomen similar are loc în prezent în Europa. De aceea, drumul pe care îl urmează occidentalismul trebuie să fie mult mai bine gândit. În concluzie, putem susţine faptul că Orientul Mijlociu va constitui pentru multă vreme o zona de interes pentru SUA.

 

I.3.3. Pacific

„Butoiul cu pulbere al Asiei” cum corect o denumeşte Robert D. Kaplan în ultima sa carte, Marea Chinei de Sud împreună cu statele riverane acesteia, probabil vor deveni în curând un dosar mult mai complex decât Orientul Mijlociu. Principalele repere în ceea ce priveşte provocările pe care Washingtonul trebuie să le gestioneze în zona pacificului sunt China şi Coreea de Nord. Din anumite raţiuni, cele două state pot fi asimilate din punct de vedere al provocărilor şi ambiţiilor regimurilor aferente. Demersurile relativ recente ale Chinei în Marea Chinei de Sud au fost nu o dată aproape de a produce conflicte directe cu forţele armate americane [15]. Respectivul perimetru geografic devine important ca urmare disputelor neamorsate dintre Beijing şi „tigrii asiatici” ce au loc în arealul acestei mări. „Când ai, vreme de 30 de ani, o creştere economică din ce în ce mai vizibilă, când apetitul pentru fier, cărbune, gaze naturale, petrol este în creştere constantă, când pe această bază influenţa [Chinei – n.a.] este în creştere în Asia, în Marea Chinei de Sud, în Africa sau în America Latină, nu se poate să-ţi faci numai prieteni” [16]. Marea Chinei de Sud a fost de mult timp o arie disputată, constituind un important focar de conflict armat încă de la mijlocul anilor ’30 – perioadă în care Japonia demara acţiunile sale imperialiste în Marea Japoniei şi în Marea Chinei de Est (prin campania militară îndreptată împotriva Chinei – conflict ce avea să devină precursorul începutului celui de-al Doilea Război Mondial). Întregul arc de coastă al Eurasiei format (începând de la nord) din Marea Ohotsk, Marea Japoniei, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud prezintă şi astăzi un interes geopolitic demn de luat în seamă, atât din partea Beijingului, cât şi a Moscovei. Nici Japonia nu trebuie exclusă din această discuţie.

Împrejmuirea Chinei

China percepe aria respectivă (împânzită de baze şi facilităţi militare americane amplasate preponderent în Coreea de Sud şi Japonia – cele două state identificându-se ca fiind unii din oponenţii geopolitici şi militari cei mai vehemenţi ai Chinei) ca pe o împrejmuire ce nu-i permite proiectarea liberă a forţei militare şi a influenţei economie spre Oceanul Pacific. În mijlocul acestui lanţ de mări şi arhipelaguri, se află Peninsula coreeană – o zonă care prin definiţie adăposteşte un focar de conflict actual, fiind, în acelaşi timp, şi o „carte de joc” pe care Beijingul o menţine în agendele sale, în special prin captarea Phenianului în propriul siaj.

De asemenea, Moscova este conştientă de faptul că latura sud-estică a coastelor Chinei şi coastele de est ale Rusiei, definesc secţiunea estică (puternic împresurată de facilităţi militare ale SUA) a ceea ce, în analiza geopolitică efectuată din perspectiva proiectului eurasiatic (opus celui euroatlantic), poartă denumirea de Inelul Anacondei [17]. Astfel, am putea asista, în viitorul apropiat, la concurenţa unor multiple interese şi intenţii geopolitice cu un grad ridicat de antagonism – mai ales în Marea Chinei de Sud – toate având în spate mari puteri economice şi militare. Acest lucru a atras cu siguranţă atenţia Washingtonului. Cu alte cuvinte, îngrijorările din ce în ce mai vocale, cu privire la posibilitatea de apariţie în zonă a unui nou focar de conflict, sunt cât se poate de fundamentate.

O alianţă China – Rusia?

Este necesar să ridicam o întrebare în contextul discusivei legate de Marea Chinei de Sud: de ce sprijină Federaţia Rusă ambiţiile Beijingului în regiune? Câteva repere: (i) Tensiunile sunt tot mai mari în Marea Chinei de Sud după anunţul făcut de Rusia! Moscova a anunţat că anul viitor se alătură manevrelor navale militare ale Beijingului [sursa: http://www.ziarulprofit.ro/ accesat la data de 04.05.2016, ora 21:00]; (ii) Tensiunile cresc în Marea Chinei de Sud, după ce Moscova a transmis că anul viitor se va alătura manevrelor navale militare ale Beijingului [sursa: http://www.dcnews.ro/ accesat la data de 04.05.2016, ora 21:01]; (iii) Rusia provoacă tensiuni în Marea Chinei de Sud. După ce Moscova a anunţat că, din 2016, se va alătura manevrelor navale militare ale Beijingului, tensiunile au devenit tot mai mari în Marea Chinei de Sud. Anunţul vine la scurt timp după ce secretarul american al Aparerii a cerut Chinei să-şi restrângă acţiunile în zona şi să renunţe la politica expansionistă [sursa: http://cultural.bzi.ro/ accesat la data de 04.05.2016, ora 21:50]. Nu avem o surpriză. Considerăm că este normal ca Federaţia Rusă să susţine interesele strategice ale Chinei în Marea Chinei de Sud, chiar dacă la nivelul relaţiilor dintre cele două entităţi, variabilele geopolitice sunt complexe şi incerte în profunzime – respectivele puteri neconstituind deocamdată un bloc strategic perfect compact şi opozabil sistemului euroatlantic – spre fericirea Occidentului. China este mai imprevizibilă din punct de vedere strategic decât Federaţia Rusă, aspect care nu îl împiedică pe preşedintele Vladimir Putin să încerce în repetate rânduri şi prin diferite modalităţi aplicarea aşa-zisei „manevre Genghis Khan”. Dar, emergenta economiei chineze – incertă la rândul ei – oferă grade de libertate superioare faţă de puterea de la nord. Am putea asista aici practic la o atragere a Moscovei în siajul Beijingului, nu invers – cum am fi tentaţi să credem la o primă observaţie.

Mută Rusia atenţia altora spre Pacific?

S-ar putea ca unul din obiectivele strategice ale Moscovei pe termen mediu şi lung, să fie acela de a determina prin acţiuni indirecte o balansare a distribuirii vectorilor militari ai Washingtonului preponderent către Pacific, în detrimentul flancului estic al NATO (atenţie! – flanc din care facem parte şi noi) – obiectiv care se pare să a fost atins parţial în prima parte a anului 2017. Orientul Mijlociu (de fapt întreaga zona MENA) va rămâne un punct de inflexiune în ecuaţia geopolitică pe care o gestionează Washingtonul (un punct solid aflat pe linia relaţiei SUA-Israel), dar interesele asupra Europei s-ar putea diminua în viitor. Se pare că Moscova conştientizează faptul că unul din instrumentele cele mai eficiente pe care le poate utiliza pentru a grăbi un asemenea proces de redistribuire (balansare) a priorităţilor americane în politica externă, îl constituie tocmai sprijinirea Beijingului în dosarul Mării Chinei de Sud. Iar contextulactual reprezintă o oportunitate maximă.

Europa ar fi tentată să considere acest focar al Pacificului de vest ca fiind prea departe pentru a o afecta în vreun fel. Orice arie geografică îşi revendică [18], la un moment dat, propriile „costuri” în materie de avantaje şi dezavantaje în gestionarea conflictelor.

 

I.4. DECIZII PROBABILE CE AR PUTEA AFECTA EUROPA

SUA, a căror hegemonie mondială este asigurată în primul rând prin supremaţia militară maritimă (caracteristică ce-i oferă pe drept denumirea de „putere talasocratică” supremă), au ajuns în ultimii ani într-o poziţie sensibilă atât din punct de vedere strategic, cât şi a unor viitoare decizii importante de natură tactică pe care Washingtonul va fi nevoit să le ia (decizii care privesc inclusiv România şi securitatea militară din viitorul acesteia).Decizionalii americani ar putea alege, (i) fie consolidarea poziţiei militare în Europa de Est, ca măsură tampon contra expansiunii imperialiste actuale a Moscovei, (ii) fie balansarea către interesele din Pacific în dezavantajul flancului de est al NATO, (iii) fie o implicare masivă în toate zonele fierbinţi, cu implicaţii asupra celorlalţi actori grei dificil de estimat. În acelaşi timp, ca o replică de natură eurasiatică, Vladimir Putin ar putea pune în aplicare aşa-zisa „Manevră Ginghis Han” [19]. Este vorba de posibilitatea de diminuare sau chiar de rupere completă a conexiunilor Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană şi reorientarea tuturor eforturilor către China – atât din perspectiva unor viitoare legături/colaborări militare cât şi a unei conexiuni economice intense.

Au cedat americanii în Ucraina?

Legat de Orientul Mijlociu lucrurile sunt mult mai incerte, variabilele şi mizele actualului conflict din Siria modificându-se permanent. Această situaţie nedeterminată ar putea fi indusă de realitatea conform căreia în ultimele decenii, SUA au fost nevoite să gestioneze aproape concomitent, trei focare (a se vedea capitolul 3) prin eforturi militare şi financiare considerabile. (i) Conflictul geopolitic Ruso-European al cărui „front” a devenit Ucraina, (ii) Orientul Mijlociu (campaniile militare din Irak şi Afganistan, problema Iranului, multiplele conflicte armate arabo-israeliene, tensiunile dintre Israel şi Iran, posibila balansare a unor state arabe către alte centre de putere decât Washingtonul, fenomenul primăverii arabe început în anul 2011, precum şi posibila implicare în războiul din Siria) şi (iii) zonele fierbinţi ale Pacificului printre care arealul din sud-estul Chinei (conflictele şi tensiunile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud, clivajul Hong Kong-ului în relaţia cu China, disensiunile dintre Japonia şi China asupra unor insule).

Primul conflict, cel teluric din estul Ucrainei (previzibil de altfel – a se studia cartea „Următorii 100 de ani”, Kaplan 2014), poate fi perceput ca fiind o consecinţă indirectă a faptului că SUA au „lăsat garda jos” pe flancul Europei de Est, acceptând estimările analiştilor care susţineau ideea unei „probabilităţi foarte reduse a unor ameninţări militare convenţionale în zonă” (fiind făcute referiri la imposibilitatea apariţiei unor conflicte armate simetrice la est de respectivul flanc NATO şi nici a unor ameninţări armate externe directe) – formulare prezentă în mai toate strategiile naţionale de apărare ale statelor membre NATO din acest perimetru geografic (Europa de Est). Astfel, implicarea militară excesivă a SUA în zona Orientului Mijlociu şi a Pacificului, a oferit Moscovei posibilitatea de a localiza un „punct slab” în zidul de est al edificiului euroatlantic, punct care, în prezent, este exploatat eficient de către Moscova, dar şi de adepţii proiectului geopolitic eurasiatic împreună cu controversatul strateg Alexandr Dughin.

Aşa cum a mai fost evidenţiat anterior, SUA sunt nevoite, practic, să gestioneze în prezent, direct sau indirect, trei zone fierbinţi pe harta actuală a lumii.

 

I.5.REPERELE UNEI DILEME STRATEGICE

Pentru a putea integra raţiunile capitolelor anterioare, propunem cititorului câteva întrebări: (i) Care este (ar putea fi) influenţa pe care SUA o au (ar putea să o aibă) asupra situaţiei actuale din Europa şi cum sunt influenţate acestea la rândul lor de către evoluţiile din vechiul continent împreună cu Asia [20]? (ii) Care ar putea fi priorităţile strategice ale Washingtonului pe termen mediu şi lung? (iii) Ce opţiuni au SUA în sensul de a eficientiza repartiţia efortului militar pe zonele de interes enumerate în capitolul 3? (iv) Cum ar putea fi afectată Europa de către posibilele decizii strategice pe care executivul de la Washington le-ar adopta în viitor? (v) Ce ar putea avea România de câştigat sau de pierdut în viitor pe linia relaţiei cu Washingtonul? (vi) Pot apărea unele avantaje strategice pentru Bucureşti ca urmare a celor două conflicte care presează spaţiul european?

Acestea sunt în principal, nelămuririle de la care a plecat ideea elaborării prezentei expuneri. Politica de izolare şi de independenţă faţă de SUA, pe care a avut-o Uniunea Europeană în ultimul deceniu, a provocat o serie de semne de întrebare la Washington. Nu este vorba de o rupere efectivă a relaţiilor dinte cele două entităţi, ci de nuanţele din ce în ce mai confuze pe care le manifestă, în ultimii ani, unii lideri europeni. Declaraţiile preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, date în toamna anului 2015 în timpul unei vizite în localitatea Passau din Germania, au stârnit indignare şi au generat semne de întrebare pe ambele părţi ale Atlanticului [21].

De asemenea, unele state est-europene manifestă tendinţe din ce în ce mai evidente de clivaj către Rusia [22]. Cu toate acestea Washingtonul are parteneri de încredere în estul Europei. Este binecunoscut faptul că SUA au jucat un rol determinant în evoluţiile din spaţiul European al secolului al XX-lea. De două ori, armata americană a restabilit ordinea în Europa, în contexte extrem de incerte [23]. Se pare să toate aceste lucruri încep a fi uitate la Bruxelles, mai ales că americanii au plătit un considerabil preţ material şi de vieţi omeneşti pentru a opri cele două războaie mondiale, ambele pornite în şi între puteri europene [24]. Uniunea Europeană a constituit practic un sistem de integrare (anterior economic şi ulterior politic), suprapus într-o oarecare măsură peste demersul militar american al Alianţei Nord Atlantice.

Incompatibilităţi între NATO şi UE?

NATO a fost creată la iniţiativa americană în 1949, cu doi ani înaintea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi cu opt ani înaintea Comunităţii Europene. Scopul iniţial al NATO l-a constituit realizarea unei apărări comune (conform art. 5 din Tratat) şi solide pentru a preveni posibila expansiune militară a Uniunii Sovietice către Europa. Ulterior, modalităţile în care au fost utilizată alianţa, s-au diversificat în funcţie de context. Conform articolului 5 din Tratat: „Părţile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor şi în consecinţă, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va da asistenţă Părţii sau Părţilor atacate, prin luarea în consecinţă, individual şi concertat cu celelalte părţi, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restaura şi a menţine securitatea zonei Nord-Atlantice”, Prevederile acestui articol au fost folosite pentru prima dată de către SUA pe 12 septembrie 2001, ca răspuns la atacurile teroriste produse cu o zi înainte [25]. În prezent NATO are 29 de membrii. Cea mai mare pondere a forţelor armate din Tratat o are Turcia, cu excepţia SUA.

Între cele două (NATO şi UE) nu au existat incompatibilităţi până în anul 2013, scopurile fiind complementare. Din păcate, realitatea ultimilor ani a scos la iveală disocierile de scop şi raţiuni de existenţă ale celor două entităţi.

 

I.6. ÎNCHEIERE

Având în vedere cele prezentate anterior, putem intui o dilemă ce ar trebui să dea de gândit decizionalilor de la Bruxelles – deopotrivă cei din domeniul de expertiză al NATO şi UE. Să existe oare un interes subtil de „distragere” a efortului SUA către regiunea Asia-Pacific pentru a „descoperi” astfel Europa şi Orientul Mijlociu?

Dacă SUA vor supradimensiona relevanţa celor două arii de conflict din zona Pacificului (Marea Chinei de Sud şi Coreea de Nord) – printr-o gestionare defectuoasă sau o implicare excesivă în detrimentul ameninţărilor existente în vecinătatea flancului de est al NATO, Washingtonul ar putea „pierde din mână” Europa (care, posibil o va lua pe un alt drum din punct de vedele al afinităţilor geopolitice). Astfel, întregul algoritm geopolitic şi de integrare suprastatală euroatlantică ar putea fi destructurat – cu consecinţe pe termen lung greu de estimat. Acest lucru s-ar putea petrece următoarele decenii.Bucureştiul ar trebui să ia în calcul şi acest scenariu, cel puţin ca pe un scenariu secundar.

 

I.7. REFERINȚE

[1] – Abrevierea „MENA” constituie denumirea generică atribuită ariei geografice formate din nordul Africii şi Orientul Mijlociu (MENA – MiddleEastandNorth Africa region). O zonă ce cuprinde aproximativ 15 state, însumând o populaţie de peste 380 de milioane de locuitori (cca. 6% din populaţia lumii) [https://en.wikipedia.org/wiki/MENA].

[2] – Ghica Luciana Alexandra, Zulean Marian (coordonatori), Politica de securitate naţională – Concepte, instituţii, procese, Editura ¨Polirom¨, Bucureşti, 2007, pp. 167-170.

[3] – Ghica Luciana Alexandra, Zurlean Marian, Politica de securitate naţională – Concepte, instituţii, procese, Editura ¨Polirom¨, Bucureşti, 2007, p. 247.

[4] – Asimetria percepţiei poate fi definită ca fiind efectul prin care înţelegerea unui fenomen complex, diferă semnificativ de la un receptor la altul, din cauza modului în care sunt interpretate (subiectiv) datele introduse în analiza furnizorilor de informaţie (de intelligence sau mass-media).

[5] – Kaplan Robert D., Răzbunarea geografiei – Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura ¨Litera¨, Bucureşti, 2012, p. 45, 65, 66. [6] – Mongrneier Jean-Sylvestre, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura ¨Cartier¨, Chişinău, 2010, p. 114.

[7] – Friedman George, Următorii 100 de ani – Previziuni pentru secolul XXI, Editura ¨Litera¨, Bucureşti, 2012, p. 115, 119.

[8] – Watts Larry L., Fereşte-mă Doamne de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2012, p. 41.

[9] – Maior George Cristian, Konoplyov Sergei (coordonatori), Cunoaştere Strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura ¨Rao¨, Bucureşti 2011, p. 33, 35, 38.

[10] – Maior George Cristian, Noul Aliat – Regândirea politicii de apărare a României la începutul, secolului XXI, Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2012, p. 172, 174.

[11] – Războiul din Golf – 1990, Războiul din Irak – 2003 şi Războiul din Afganistan (între 2001 şi 2014).

[12] – Andreescu Anghel, Nicolae Radu, Jihadul islamic: de la „înfrângerea terorii” şi „războiul sfânt” la „speranţa libertăţii”, Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2015, p. 119, 122.

[13] – Bădescu Ilie, Dumitrescu Lucian, Dumitraşcu Veronica, Geopolitica noului imperialism, Editura ¨Mica Valahie¨, Bucureşti, 2010, pp. 59-60. [14] – Bădescu Ilie, Dumitrescu Lucian, Dumitraşcu Veronica, Geopolitica noului imperialism, Bucureşti, Editura ¨Mica Valahie¨, Bucureşti, 2010, pp. 51, 52, 59, 60, 154, 155. şi Bădescu Ilie, Bădescu Ciprian, Conversiunea sistemelor (Pustiul modern şi deformările lumii – Problemele epistemologice ale teorie conversiunii), Editura ¨Mica Valahie¨, Bucureşti, 2014, pp. 97-98.

[15] – (i) Ștefănescu Brânduşa, Ministerul de Externe Chinez a condamnat declaraţia Departamentului de Stat american în care se afirmă că Washingtonul monitorizează cu atenţie disputele teritoriale din Marea Chinei de Sud. Totodată, SUA considera că stabilirea unei baze militare chineze în regiune riscă să ducă la „escaladarea tensiunilor în regiune”, http://www.ziare.com/international/china/beijingul-cere-sua-sa-taca-in-privinta-conflictului-din-marea-chinei-de-sud-1182828, accesat la data de 06.03.2015, ora 17:00; (ii) Drăghici Mihai, Statele Unite intenţionează să intensifice patrulele navale în Marea Chinei de Sud, invocând respectarea principiului “libertăţii de navigaţie”, o situaţie care în mod sigur va atrage reacţia vehementă a Chinei. SUA intensifică operaţiunile militare în Marea Chinei de Sud, riscând amplificarea tensiunilor, http://www.mediafax.ro/externe/sua-intensifica-operatiunile-militare-in-marea-chinei-de-sud-riscand-amplificarea-tensiunilor-15086597, accesat la data de 06.03.2016, ora 19:01; (iii) Stefan Florin, Secretarul de stat american John Kerry a denunţat miercuri ‘amplificarea militarizării’ de către Beijing în Marea Chinei de Sud, un teatru al tensiunilor între ţările asiatice, care îngrijorează Washingtonul. John Kerry denunţă ‘amplificarea militarizării’ de către Beijing în Marea Chinei de Sud, http://www.agerpres.ro/externe/2016/02/17/john-kerry-denunta-amplificarea-militarizarii-de-catre-beijing-in-marea-chinei-de-sud-19-59-08, accesat la data de 06.03.2016, ora 19:30; (iv) Vidu Valentin, Secretarul american al Apărării Ashton Carter a îndemnat China sâmbătă, la Singapore, în cadrul Dialogului Shangri-La, să “înceteze imediat” şi pe termen lung expansiunea în zone care fac obiectul unor dispute teritoriale între state riverane la Marea Chinei de Sud. […] Un avion american de supraveghere, care a survolat săptămâna trecută insule pe care China le construieşte în regiune, a fost avertizat de opt ori de către Marina chineză să părăsească zona. Oficiali americani sunt îngrijoraţi de militarizarea unora dintre aceste insule artificiale şi încearcă să atragă atenţia publicului asupra acestui lucru., Conflict între SUA şi China pe marginea militarizării din Marea Chinei de Sud. „A mers prea departe, a revendicat peste 800 de hectare”, http://www.gandul.info/international/conflict-intre-sua-si-china-pe-marginea-militarizarii-din-marea-chinei-de-sud-a-mers-prea-departe-a-revendicat-peste-800-de-hectare-14368222, accesat la data de 06.03.2016, ora 19:35.

[16] – Cioroianu Adrian, Epoca de aur a incertitudinii – America şi China, ideile şi Primăvara arabă, Clio, Clausewitz şi Lady Gaga la începutul secolului XXI, Editura ¨Curtea Veche¨, Bucureşti, 2011, Capitolul 7 „China”, p. 161.

[17] – Dughin Aleksandr, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura ¨Eurasiatica¨, Bucureşti, 2010, p. 63, 144, 227, 228.

[18] – Kaplan Robert D., Răzbunarea geografiei – Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura ¨ Litera¨, Bucureşti, 2014, p. 65.

[19] – Mongrenier Jean-Sylvestre, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura ¨Cartier¨, Chişinău, 2010, p. 143.

[20] – Facem aici referire la întregul bloc de uscat Eurasiatic – o arie din ce în ce mai agitată din punct de vedere al ambiţiilor de diferite naturi (economice, religioase şi militare). Este clar faptul că SUA nu sunt indiferente faţă de toate aceste posibile focare. A nu se confunda spaţiul Eurasiatic cu proiectul geopolitic care poată acelaşi nume.

[21] – Vidu Valentin, „Uniunea Europeană (UE) este necesar să-şi restabilească relaţiile practice cu Rusia şi să nu lase Statele Unite să dicteze în această politică. […] Trebuie să facem eforturi către o relaţie practică cu Rusia. Nu este sexy, dar aşa trebuie să facem, nu putem continua aşa., Juncker în Germania: UE să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Rusia, să nu lase SUA să “dicteze”, http://www.mediafax.ro/externe/juncker-in-germania-ue-sa-si-imbunatateasca-relatiile-cu-rusia-sa-nu-lase-sua-sa-dicteze-14819181, accesat la data de 05.03.2016, ora 17:00.

[22] – Edificatoare în acest sens sunt declaraţiile politice şi mutările strategice (de exemplu, colaborarea cu Rusia pe linie de tehnologie nucleară civilă) atribuite sistemului de guvernământ din Ungaria.

[23] – Friedman George, Următorii 100 de ani – Previziuni pentru secolul XXI, Editura ¨Litera¨ Bucureşti, 2012, p. 56.

[24] – De Launay Jacques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial – vol. I, Editura ¨Știinţifică şi enciclopedică¨, Bucureşti 1988, pp. 285-284 (vol. I), 99-102 (vol. II).

[25] – Morarul Pavel, Relaţiile internaţionale în anii 1945-1991. Europa şi America de Nord, Editura ¨Militară¨, Bucureşti, 2015, pp. 35-36.

 

I.8. BIBLIOGRAFIE

1. Andreescu, Anghel; Nicolae, Radu, Jihadul islamic: de la „înfrângerea terorii” şi „războiul sfânt” la „speranţa libertăţii”, Editura Rao, Bucureşti, 2015;
2. Bădescu, Ilie; Dumitrescu, Lucian; Dumitraşcu, Veronica, Geopolitica noului imperialism, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2010;
3. Bădescu, Ilie D.; Bădescu, Ciprian, I., Conversiunea sistemelor – Pustiul postmodern şi deformările lumii – Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2014;
4. Cioroianu, Adrian, Epoca de aur a incertitudinii – America şi China, ideile şi Primăvara arabă, Clio, Clausewitz şi Lady Gaga la începutul secolului XXI, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011;
5. De Launay, Jacques, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial – vol. I şi II, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;
6. Drăghici Mihai, SUA intensifică operaţiunile militare în Marea Chinei de Sud, riscând amplificarea tensiunilor, http://www.mediafax.ro/externe/sua-intensifica-operatiunile-militare-in-marea-chinei-de-sud-riscand-amplificarea-tensiunilor-15086597;
7. Dughin, Aleksandr, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2010;
8. Friedman George, Următorii 100 de ani – Previziuni pentru secolul XXI, Editura LITERA, Bucureşti, 2012;
9. Friedman, George, Următorul deceniu – De unde venim şi încotro ne îndreptăm, Editura Litera, Bucureşti, 2011;
10. Ghica, Luciana, Alexandra; Zulean Marian (coordonatori), Politica de securitate naţională – Concepte, instituţii, procese, Editura Polirom, Bucureşti, 2007;
11. Huntington, Samuel, P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2007;
12. Kaplan, Robert, D., Răzbunarea geografiei – Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura Litera, Bucureşti, 2014;
13. Maior, George, Cristian (coordonator), Un război al minţii – Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI, Editura Rao, Bucureşti, 2010; 14. Maior, George, Cristian; Konoplyov Sergei (coordonatori), Cunoaştere Strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura Rao, Bucureşti, 2011;
14. Mongrenier, Jean-Sylvestre, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura Cartier, Chişinău, 2010;
15. Maior, George, Cristian, Incertitudine – Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI (Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită), Editura Rao, Bucureşti, 2014;
16. Maior, George, Cristian şi Konoplyov, Sergei (coordonatori), Cunoaştere Strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura Rao, Bucureşti, 2011;
17. Morarul, Pavel, Relaţiile internaţionale în anii 1945-1991. Europa şi America de Nord, Editura Militară, Bucureşti, 2015;
18. Ştefan Florin, John Kerry denunţă ‘amplificarea militarizării’ de către Beijing în Marea Chinei de Sud, http://www.agerpres.ro/externe/2016/02/17/john-kerry-denunta-amplificarea-militarizarii-de-catre-beijing-in-marea-chinei-de-sud-19-59-08;
19. Ștefănescu Brânduşa, Beijingul cere SUA să tacă în privinţa conflictului din Marea Chinei de Sud, http://www.ziare.com/international/china/beijingul-cere-sua-sa-taca-in-privinta-conflictului-din-marea-chinei-de-sud-1182828;
20. Vidu Valentin, Conflict între SUA şi China pe marginea militarizării din Marea Chinei de Sud. „A mers prea departe, a revendicat peste 800 de hectare”, http://www.gandul.info/international/conflict-intre-sua-si-china-pe-marginea-militarizarii-din-marea-chinei-de-sud-a-mers-prea-departe-a-revendicat-peste-800-de-hectare-14368222;
21. Vidu Valentin, Juncker în Germania: UE să-şi îmbunătăţească relaţiile cu Rusia, să nu lase SUA să “dicteze”, http://www.mediafax.ro/externe/juncker-in-germania-ue-sa-si-imbunatateasca-relatiile-cu-rusia-sa-nu-lase-sua-sa-dicteze-14819181;
22. Watts, Larry, L., Fereşte-mă Doamne de prieteni – Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Editura Rao, Bucureşti, 2012.

 

PARTEA II – DILEMA MOSCOVEI ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ACTUAL

 

II.1. CONSIDERENTE INTRODUCTIVE

Prezenta expunere se doreşte a fi o transpunere în oglindă în viziunea Moscovei, a principalelor probleme strategice şi de ordin militar cu care se confruntă în prezent SUA, sau cu care s-ar putea confrunta în viitor în ceea ce priveşte gestionarea principalelor zone de conflict – deschis sau îngheţat – existente în lume, respectiv Ucraina (implicit Europa de Est), Orientul Mijlociu (în speţă Siria) şi Asia (mai precis zonele în care se manifestă recenta expansiune a intereselor Chinei – Marea Chinei de sud şi pacificul de Vest).

Federaţia Rusă are, oarecum, o altă perspectivă vis-a-vis de cele trei puncte „fierbinţi” enumerate în prima parte a materialului, perspectivă dictată în bună măsură de imediata vecinătate a acestora [1]. O serie întreagă de aspecte, cu privire la interesele şi strategiile gestionate, ar putea fi mult mai acute din punct de vedere al decizionalilor ruşi, deoarece primează distanţele geografice mult mai reduse şi posibilităţile ridicate de propagare atât a tensiunilor, dezechilibrelor sau crizelor, cât şi a unor vectori militari care ar putea stabiliza perimetrele şi a căror poziţii pot fi folosite sub forma unor „capete de pod”. Moscova este perfect conştientă de faptul că orice evoluţie din respectivele zone poate afecta direct interesele strategice şi militare ale Federaţiei Ruse.

Similar cu SUA, dar dintr-o cu totul altă perspectivă, Federaţia Rusă se găseşte în faţa unor nelămuriri, a căror gestionare, indiferent de deciziile luate în viitor, ar putea afecta direct statele ce constituie flancul estic la NATO [2], pe linie militară sau estul Uniunii Europene pe linie economică. Interacţiunile dintre puterile în cauză, fiind concomitent militare şi economice, au condus la apariţia acelor nelămuriri (occidentale de data aceasta) în cercurile de la Bruxelles, nelămuriri în jurul relaţiei NATO-UE şi a unor posibile incompatibilităţi funcţionale între cele două structuri, în situaţia în care ameninţarea rusească ar depăşi anumite limite – cele ale gestionării prin canale diplomatice. Apar întrebări cum ar fi: (i) Cum poate fi găsit un numitor comun în agendele NATO şi UE cu privire la interesele strategice? (ii) Este necesară constituirea unei forţe militare comunitare sub patronajul Uniunii Europene? (iii) Este necesară o Agenţie Europeană de Informaţii, care să gestioneze securitatea din punct de vedere strict comunitar şi fără accepţiuni naţionaliste? Răspunsurile sunt desigur nuanţate şi necesită analize detaliate asupra tuturor factorilor ce contribuie la evoluţia situaţiei per ansamblu.

 

II.2. AXA DE SIMETRIE ÎN PERCEPŢIA EVOLUŢIILOR GEOPOLITICE ACTUALE

Orice imagine în oglindă, aşa cum este cea în jurul căreia a fost structurat prezentul articol, necesită o „axă de simetrie” sau un punct faţă de care să poată fi raportate elementele luate în calcul. Ne referim în primul rând la elemente de natură geopolitică. Ca şi SUA, Federaţia Rusă este la fel de interesată faţă pe ambiţiile de expansiune ale entităţilor pe care aceasta le consideră ca fiind „inamice”. Un inamic, în primul rând din punct de vedere strategic, economic, apoi militar, poate fi identificat în Uniunea Europeană, respectiv binomul NATO-SUA. Chiar dacă majoritatea analiştilor geopolitici – atât euroatlantici cât şi pro eurasiatici – au evidenţiat poate prea mult dimensiunea militară a profundei interacţiuni est-vest, credem, totuşi, că problemele din preponderent de ariile economică, socială şi, mai ales, religioasă [3].

Sursele deschise disponibile în acest moment relevă faptul că este puţin probabil să asistăm în viitorul apropiat la conflicte militare ample şi simetrice, al căror scop ar fi acela de a ocupa teritorii sau de a scinda state. Este vorba preponderent de statele aflate în perimetrul perceput de Moscova ca fiind „vecinătatea apropiată” – o zonă ce prezintă un interes primar din perspectiva rusească. Desigur, de multe ori scopurile rămân aceleaşi, fiind schimbate doar mijloacele. Hărţile se pot modifica, putem asista chiar la schimbări bruşte în morfologia unor state, dar toate acestea constituie în prezent efectele unor conflicte cu totul „neconvenţionale”, din perspectivele mijloacelor. Conflictele moderne se manifestă pe mai multe paliere, iar latura informţţională (propagandă, dezinformare şi manipulare – media sau prin literatură) a acestora ocupă, de multe ori, primul loc.

Tensiuni crescute între Federaţia Rusă şi NATO

Principiile asimetrice moderne de conflict, împreună cu proiectarea unui „soft power”, manifestat în special pe palierele intelectuale şi mass-media, pot produce aceleaşi rezultate scontate – chiar într-un termen mult mai scurt decât în cazul unui conflict militar clasic. Acest fapt a fost dovedit nu o dată, iar cel mai bun exemplu îl constituie evoluţiile ce au avut loc în Ucraina de Est în ultimii trei ani. Cu toate acestea, termeni ca „Federaţia Rusă”, „risc militar” sau „ameninţarea rusească”, au reocupat poziţii de reper în strategiile naţionale de apărare ale unor state europene partenere NATO. România se află printre acestea. Cu alte cuvinte, este posibil ca în elaborarea acestor strategii să fi fost utilizate informaţii care să certifice existenţa unor riscuri militare reale şi predictibile provenite dinspre Moscova. Recentele decizii şi acţiuni de relocare de capacităţi defensive ale NATO spre state situate pe Flancul de Est [4], vin să consolideze dezideratul menţionat anterior. Mai multe detalii, cu privire la schimbarea de optică în strategia NATO faţă de flancul estic, sunt prezentate într-unul din capitolele următoare ale lucrării.

De cealaltă parte, strategii şi cercurile decizionale de la Moscova nu pot fi indiferenţi faţă de evoluţiile din flancul estic al NATO [5]. Este din ce în ce mai cert faptul că, începând cu anul 2014, suntem martorii unei tendinţe crescătoare cu privire la tensiunile dintre NATO şi Federaţia Rusă. O surpriză de proporţii, în ceea ce priveşte acţiunile Moscovei în relaţia cu provocările actuale, o constituie decizia recentă de retragere [6] a trupelor ruseşti pe de teatrul de acţiuni din Siria – fără a fi confirmată pe deplin îndeplinirea principalului obiectiv iniţial anunţat de Moscova, respectiv destructurarea totală a organizaţiei ISIS şi consolidarea regimului Assad. Asupra celor două obiective, Washingtonul a prezentat în repetate rânduri obiecţii şi diferenţe de nuanţe, fiind susţinută ideea conform căreia aviaţia rusă ar fi lovit de fapt, preponderent, forţele rebele FSA (diferite ca structură, provenienţă şi obiective faţă de cele ale ISIS) agreate de Occident şi care au stat realmente la baza izbucnirii războiului civil din această ţară.

Deschide conflictul din Ucraina şi dosarul transnistrean?

Axa de simetrie menţionată în titlul acestui capitol este una atât geografică, cât şi culturală [7]. Dimensiunea culturală este legată de apartenenţele şi afinităţile politice ale diferitelor etnii. În statele central şi est europene există un procent considerabil de populaţie, dar şi de lideri politici, care manifestă o tendinţă pro-rusă. Acest fapt s-a făcut simţit în special în Ucraina, prin „mutarea” unilaterală a peninsulei Crimeea sub administraţia Moscovei. Un caz similar am putea înregistra şi în regiunea Transnistria, prin prisma fricţiunilor [8] „îngheţate” dintre Tiraspol şi Chişinău. Se pare că izbucnirea conflictului din estul Ucrainei a redeschis parţial indirect dosarul transnistrean – un aspect deloc neglijabil pentru Bucureşti. În ceea ce priveşte afinităţile unor contingente de populaţiei din Balcani, euroscepticismul aflat în creştere în ultimii ani a scos la lumină un curent pro-rus bazat în principal pe similitudinea structurilor de valori religioase şi familiale – valori care în lumea occidentală se pare că nu au un acelaşi fundament. Latura ortodoxă a valorilor est europene – de fapt instituţia Bisericii – este supusă unei campanii mediatice necontenite şi subtile de denigrare şi devalorizare, campanie ale cărei origini se pare că sunt situate în vest – un aspect conştientizat pe deplin de către un contingent de loc de neglijat al ortodocşilor practicanţi. Axa respectivă (de simetrie) este identificabilă în special cu flancul de est al NATO.

 

II.3. O DILEMĂ STRATEGICĂ PE MASA KREMLINULUI

Este cert faptul că forţarea de către Bruxelles a dosarului integrării Ucrainei în structurile euroatlantice, manifestată prin intenţia de semnare a acordului de liber schimb, de la sfârşitul anului 2013, a provocat Moscova atât sub aspect strategic, cât şi militar, producând o inflexiune a relaţiilor UE-Federaţia Rusă ce a condus la evoluţii unice, în perioada de după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sfârşitul Războiului Rece. Mai mult, tensiunile au căpătat la scurt timp şi o dimensiune militară. Perspectivele diferă considerabil de la un actor la altul, iar majoritatea ideilor vehiculate în mass-media europeană sunt de natură pro-americană. Federaţia Rusă este percepută ca fiind principala sursă de ameninţare la adresa NATO. Din punct de vedere rusesc, extinderea NATO către est şi ulterior tendinţele de atragere a Kievului în siajul instituţiilor de la Bruxelles, a devenit în mod cert o constrângere strategică şi o forţare a intereselor ruseşti în acea „axă de simetrie”, la care s-a făcut referire în capitolul anterior. Gestionarea „vecinătăţii apropiate” a redevenit cap de listă în agendele strategice ale Kremlinului. Acest lucru se face simţit mai ales prin ambiţiile militare manifestate de ambele părţi implicate, de o parte şi cealaltă a aşa-zisei „axe de simetrie”. Trebuie insistat asupra faptului că din respectiva axă face parte şi România. De aceea, considerăm că, subiectul dilemei în cauză este unul mai mult decât oportun.

Moscova trebuie să gestioneze mai multe provocări

Ucraina – mai precis ambiţiile NATO în materie de consolidare a poziţiei în Europa de Est – nu constituie singura „problemă” sau provocare pe care Moscova trebuie să o gestioneze la momentul actual, Federaţia Rusă fiind deja puternic implicată în alte provocări geopolitice, cum ar fi Orientul Mijlociu (în binomul Siria – Caucaz [9]) sau zone din Asia cum ar fi interferenţele telurice cu China şi maritime cu Japonia sau în Marea Chinei de Sud.

Apar astfel o serie de nelămuriri sensibile, pe care decizionalii ruşisuntnevoiţi să le gestioneze. Printre cele mai importante s-ar număra: (i) În ce mod pot fi afectate interesele ruseşti în contextul tendinţelor de extindere spre est a euro-atlantismului? (ii) Care sunt justificările eligibile ale amplasării scutului anti rachetă din Europa de Est, în condiţiile în care relaţiile dintre SUA şi Iran [10] au o cu totul altă formă în prezent? (iii) Cum poate fi utilizată China în mod complementar intereselor ruseşti? (iv) Cum poate fi penetrat Inelul Anacondei? (v) Cum poate fi utilizat, cel mai eficient, avantajul resurselor energetice în interfaţa intereselor cu Uniunea Europeană? (vi) Ce conflicte „îngheţate” s-ar putea reaprinde în viitorul apropiat?

O eroare pe percepţie caracteristică Europei occidentale este aceea de asociere a ambiţiilor recente ale Moscovei cu o posibilă dorinţă de a reinstaura Uniunea Sovietică sub o altă formă. Nu trebuie confundat aşa-zisul „Proiect Eurasiatic”, privit în ansamblul său, cu ambiţiile de natură economică sau militară. Eurasia [11], ca ideologie geopolitică, constituie un ansamblu mult mai complex de integrări şi structurări etnice şi religioase, în jurul unui nucleu geografic denumit „Heartland”. Practic, proiectul Eurasiatic se opune celui Euroatlantic [12]. Relaţiile complexe, pe care Moscova le are cu Uniunea Europeană sub aspect economic, dau un oarecare grad de predictibilitate asupra ambiţiilor de avans al spaţiului european. Există state membre ale Uniunii Europene ale căror agende faţă de Federaţia Rusă sunt multiple, iar conexiunile economice puternice a acestora cu spaţiul rusesc le îngrădesc gradele de libertate – o îngrădire bidirecţională. Cele mai bune exemple sunt cele ale Germaniei [13] şi Franţei [14] – statele identificate ca fiind principalele „motoare” ale UE.

Agenda refugiaţilor versus ameninţarea rusească

Această atitudine „nuanţată” a unora dintre puterile europene complică suplimentar forma interacţiunii ambiţiilor Occident-Federaţia Rusă [15], iar poziţiile oficiale ale diverşilor lideri politici europeni sunt de multe ori antagonice. Un alt aspect, ce poare fi exploatat de către Moscova, este destul de evidenta depărtare [16] dintre Bruxelles şi Washington în materie de viziune strategică, combatere a terorismului şi identificare cauzelor pentru conflictele actuale [17] – o îndepărtare manifestată în ultimii cinci ani. Europa a ales calea deschiderii şi a disponibilităţii spre integrare socială contingentelor de refugiaţi provenite din zone de conflict din Orientul Mijlociu, atitudine care, în prezent, pune la încercare în mod serios coeziunea spaţiului comunitar. Astfel, necesitatea de gestionare eficientă a refugiaţilor care au pătruns în Uniune provoacă o distragere a atenţiei de la aşa-zisa „ameninţare rusească”.

 

II.4. FEDERAŢIA RUSĂ ŞI EUROPA DE EST

În cele ce urmează, sunt prezentate succint cele trei zone de interes ale Europei de Est, prin prisma importanţei strategice pe care acestea o reprezintă pentru Moscova – economic, strategic şi militar.

Există în mass-media o tendinţăevidentă de a sublinia o posibilă înarmare a întregului spaţiu european, ca urmare a unei ameninţări externe tot mai serioase. Este vorba de un demers localizat atât în România, cât şi la nivelul celorlalte state membre ale NATO/Uniunii Europene – preponderent cele situate pe flancul estic al NATO (zona de graniţă şi de interferenţă cu vectorii geopolitici eurasiatici). Corelarea acţiunilor NATO cu cele ale UE este necesară din considerente care au fost punctate succint în capitolele anterioare ale materialului.

Se ridică întrebări cum ar fi: (i) Care ar fi motivele reale ale relocării de armament NATO către est? (ii) Există anumite certitudini cu privire la riscuri de natură militară în ceea ce priveşte state printre care şi România? (iii) Ar fi necesară o modificare în scara priorităţilor aferente dezbaterilor din mass-media? Un număr considerabil de articole şi emisiuni de analiză au atins, direct sau indirect acest subiect [18], acestea nefiind toate alocate principalelor canale media. Toate au, se pare, rolul de a scoate în evidenţă o ameninţare reală survenită din partea Rusiei. Acest „realism” este cât se poate de relativ.

Vom concentra această teamă pe cazul României.

În cursul anului 2015, a fost expus publicului noul document de bază în ceea ce priveşte abordarea domeniului apărării, la nivel naţional. Este vorba despre „Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 – 2019”. Diferenţele consistente, atât de formă cât şi de fond, pe care le prezintă faţă de vechiul document de aceeaşi natură (cel din 2010), relevă printre altele faptul că întregul context de posibilităţi, riscuri, provocări şi pericole, în care România va fi nevoită să îşi asigure existenţa ca stat naţional, s-a modificat radical. Vorbim de o modificare vizibilă din punct de vedere a ameninţărilor, deoarece ponderea riscurilor de natură militară a crescut considerabil.

Avem nominalizat un actor statal în percepţia riscurilor şi ameninţărilor la adresa României. Numele „Federaţia Rusă” se regăseşte de cel puţin trei ori în noua Strategie. Printre altele, se pune accentul pe necesitatea întăririi capacităţilor militare, consolidarea parteneriatelor strategice şi cooperarea cu celelalte state membre NATO, în special cele din flancul estic. Având în vederea aceste nuanţe, evidenţiate la nivelul cel mai „oficial” (acte normative şi documente strategice oficiale) este normal ca ţara noastră să se înarmeze. Faptul că asistăm la un demers de militarizare şi de reînarmare este din ce în ce mai cert, chiar dacă acest lucru nu reiese, în mod direct, din dezbaterile sau abordările mass-media. Tendinţa în cauză caracterizează mai multe state [19], aflate în zona de interferenţă geografică dintre NATO şi Federaţia Rusă.

Este probabilă varianta ca Moscova să se bazeze pe agende separate şi posibili „aliaţi surpriză” (unii chiar din cadrul UE, pretabili a fi „activaţi” la momentul oportun), atunci când strategii ruşi iau în calcul o viitoare confruntate amplă şi directă cu NATO – deoarece şansele de câştig în cazul unei angajări militare directe cu un „inamic” de forma SUA-NATO, sunt greu de estimat, mai ales din punct de vedere al unei confruntări aeriene şi/sau navale. În prezent, SUA dispun de cele mai mari şi mai puternice categorii de forţe de bază (aviaţie şi flotă navală militară) din lume. Cu toate astea, este posibil ca puterea de la Kremlin să aibă ca fundament istoria „tentativelor” eşuate, a unor mari puteri, de a cuceri Moscova prin mijloace militare în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. În ceea ce priveşte trupele terestre şi confruntarea la sol, lucrurile stau diferit. Investiţiile din ultimii ani ale ruşilor, în materie de tancuri, artilerie, sisteme mobile de rachete sol-sol şi alte vehicule de luptă, sunt considerabile [20].

Ruşii au la activ trei conflicte recente câştigate!

Aşa-zisele „sancţiuni economice şi comerciale” occidentale impuse Rusiei, pot produce o serie de efecte contrare. O putere de gabaritul Federaţiei Rusie – nu cea mai mare din Eurasia, dar deloc de neglijat din punct de vedere militar – şi-ar putea focusa, în compensare strategică, efortul economic şi industrial pe zona de apărare, pentru a obţine o revigorare economică şi o creştere în ponderea opiniei publice care susţine actualii lideri ruşi. Spre exemplificare a acestei strategii de revigorare adoptate de către Kremlin, menţionăm faptul că au existat trei războaie, relativ recente, ce au avut rolul de a „reseta” situaţia Rusiei. Acestea sunt cele două războaie ruso-cecene din 1994, respectiv 1999 şi cel din Georgia din 2008 – conflicte câştigate într-un final de către Federaţia Rusă.

Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 – 2019, invocată la începutul acestui capitol, scoate în mod clar în evidenţă tendinţele de reconsiderare a unor categorii de ameninţări. Elemente din Strategie cu privire la iniţierea de acte normative: (i) – „Asigurarea unui cadru legal adaptat, atât pentru coordonarea unitară a activităţilor pentru apărarea ţării (…) cât şi pentru organizarea şi funcţionarea instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, în conformitate cu noile provocări de securitate (…)” – Capitolul IV punctul 4.1. alineatul 71; (ii) – „(…) revizuirea cadrului legislativ în domeniul securităţii naţionale, care să ţină cont, pe lângă deficienţele relevate în timp, de noile ameninţări (…)” – Consideraţii finale, alineatul 83.

Elemente din Strategie cu privire necesitatea întăririi capacităţii militare a României: „consolidarea capacităţii naţionale de apărare, inclusiv privind utilizarea eficientă a mecanismelor existente în cadrul NATO”, „continuarea procesului de transformare, modernizare şi înzestrare a Armatei României (…)”, „Atingerea standardelor de performanţă specifice realizării interoperabilităţii cu armatele celorlalte state membre (…)” – Capitolul IV punctul 4.2. alineatul 73.

Simulările efectuate de către organizaţia RAND [21] în perioada 2014 – 2015, au provocat o serie de reacţii – unele vehemente – atât în cercurile euroatlantice (în special la Washington D.C.), cât şi în mediile militare de la Moscova. Conform acestor simulări, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (cunoscută ca NATO sau OTAN) nu ar putea face faţă unei agresiuni militare dinspre est, survenite din partea Federaţiei Ruse [22]. Mai precis, statele membre din flancul estic al alianţei – în special ţările baltice, dar şi cele balcanice (printre care şi România, chiar dacă nu se menţionează clar acest lucru) – nu ar rezista unei astfel de agresiuni, capitalele lor putând fi cucerire relativ repede de către forţele ruse. Se pare că acest studiu ar scoate în evidenţă o posibilă slăbiciune a NATO (prin imposibilitatea unui răspuns militar rapid) în faţa unei situaţii reale de agresiune. Nu se ştie exact dacă respectivele scenarii au sau nu au vreo legătură cu recentele intenţii ale Washingtonului de a muta echipament militar greu către statele membre din flancul estic al organizaţiei – inclusiv în România. De asemenea, nu putem estima cu exactitate dacă aceste demersuri constituie un lucru bun sau rău, dacă sunt semnele unei posibile viitoare crize în zonă sau dacă fac parte dintr-un război mediatic, de propagandă sau de intimidare dus de partenerii NATO europeni faţă de Moscova. Probabil că sunt disponibile informaţii relevante în acest sens, dar acestea, de cele mai multe, ori nu sunt destinate diseminării către mass-media.

 

II.5. POSIBILE ALTE PREOCUPĂRI ALE MOSCOVEI, INDEPENDENTE DE EUROPA

Considerăm faptul că Federaţia Rusă are de gestionat în prezent provocări cu o importanţă mai mare decât o posibilă dorinţă de a cuceri militar spaţiul European. Printre principalele provocări – altele decât cele militare – cu care se confruntă în prezent administraţia de la Kremlin se numără: (i) – problemele economice cauzate de sancţiunile survenite în urma conflictului ucrainean şi a anexării peninsulei Crimeea; (ii) – sporul demografic negativ înregistrat pe întreg teritoriul Federaţiei – dar şi în spaţiul comunitar european; (iii) – discrepanţele dintre păturile sociale sărace şi cele bogate; (iv) – incursiunile din ce în ce mai frecvente ale populaţiei chineze în zonele de interfaţă cu China şi Mongolia; (v) – posibilitatea de apariţie a unor viitoare tensiuni şi conflicte între Federaţia Rusă, China şi Japonia în Marea Okhotsk; (vi) – slăbirea coeziunii geopolitice şi militare dintre Moscova şi Teheran, ca urmare a recentei balansări a Iranului către Washington – această evoluţie consolidând practic partea de sud a „Inelului Anacondei”, spre dezavantajul Moscovei. O mutare geopolitică a cărui scop îl constituie de fapt încorsetarea preponderent a Chinei, nu a Federaţiei Ruse; (vii) – jocul cu Turcia în materie de influenţă asupra Mării Negre etc.

 

II.6. DOUĂ MOTIVE PENTRU CARE RUŞII NU AR ATACA DIRECT NATO

Pe lângă problemele ce generează nelinişti Kremlinului, enumerate anterior, ar mai fi două aspecte pe care considerăm că este necesar a fi prezentate în cele ce urmează. Scenariile sunt scenarii. La fel de incerte ca respectivele scenarii pot fi şi raţiunile pe care le acceptăm, ca fiind valabile pentru a susţine că NATO nu este, în prezent, în pericol de a fi atacat dinspre est.

În primul rând, nu ar exista o motivaţie plauzibilă pentru materializarea unui asemenea scenariu (atacarea Europei), deoarece priorităţile Kremlinului sunt cu totul altele. Menţinerea permanentă în stare de „alertă” sau de „luptă” a unor trupe şi echipamente, atât de numeroase cum sunt cele ruseşti, necesită eforturi logistice şi financiare imense. Este nevoie de combustibil, alimente, alocarea unor capacităţi importante de infrastructură de transport şi energetică, personal dislocat din alte domenii de activitate etc. Pe termen mediu şi lung, aceste eforturi „obosesc” capacitatea de război, diminuând potenţialul de reacţie rapidă în cazul unei schimbări bruşte de situaţie. O menţinere permanentă a unei stări de alertă – fără a fi vorba de un conflict armat efectiv – poate afecta gestionarea unei situaţii reale de luptă. Nu mă refer aici la activităţile de pregătire, de perfecţionare şi de dotare a personalului militar (care sunt benefice şi valabile în orice ţară), ci la ideea de a fi permanent în „stare de luptă”.

Parteneri NATO, aproximativ 70% din forţele armate la nivel global!

NATO funcţionează pe alte principii. În accepţiunea Moscovei aceste principii sunt considerate, de cele mai multe ori, greşite. Este dificilă analogia între stilul NATO de a-şi pregăti personalul, de a-şi menţine vigilenţa forţelor armate şi cel rusesc. Însăşi morfologia dotărilor cu tehnică de luptă diferă considerabil. În principiu, NATO dispune de unităţi de dimensiuni mici, dar bine echipate şi cu o capacitate ridicată de reacţie, fiind relativ uniform disipate în teritoriul statelor membre – după principiul forţelor aeriene ale ţărilor nordice. Alianţa Nord Atlantică pune un accent puternic pe aspectele ce ţin de mobilitate şi de capacitate de dislocare a contingentelor, coroborat cu un sistem de intelligence militar foarte bine pus la punct. Telecomunicaţiile speciale şi tot ceea ce ţine de acestea (echipamente, software, unităţi fixe şi mobile de telecomunicaţii, ansamblul de contramăsuri radio etc.) constituie unul din pilonii de bază ai apărării occidentului. Stilul de a utiliza informaţiile ar putea fi comparat cu filosofia tactică britanică, folosită în cel de-al Doilea Război Mondial. Este mai avantajoasă cunoaşterea unor lucruri despre care inamicul nu ştie că sunt cunoscute. Acestea sunt utilizate doar atunci când există certitudinea că efectul lor asupra inamicului este maxim, chiar dacă o amânare a utilizării lor poate conduce le pierderi pe termen scurt (dezavantajul tactic la schimbul avantajului strategic).

În al doilea rând, nu trebuie ignorat faptul că NATO constituie opera americanilor – atât din punct de vedere al iniţiativei de înfiinţare (1949), cât şi al dotărilor majoritare. NATO însemnă practic o „extensie” a forţelor militare americane, iar Moscova cunoaşte foarte bine acest lucru. Puterea militară combinată, a tuturor celor 28 de parteneri NATO, însumează aproximativ 70% din forţele armate la nivel global.

În situaţia în care starea de pace, din zonele de interacţiune dintre NATO şi Federaţia Rusă, s-ar degrada şi ar avea loc un atac armat masiv împotriva Europei, ruşii ar putea obţine o serie de victorii pe termen scurt (cucerirea câtorva capitale periferice – cum menţionează chiar studiul RAND). Această ipoteză este valabilă doar cu condiţia unei acţiuni surpriză, fără avertizare şi despre care nu ar exista informaţii preliminare. Pe termen lung, lucrurile ar evolua invers. Americanii s-au dovedit a fi „leneşi” şi oarecum „pasivi” în acţiunile militare, până în momentul în care cineva sau ceva îi „trezeşte” cu adevărat. Odată ce le sunt amenitate serios interesele strategice şi economice, puterea militară a SUA se pune în mişcare la capacitate maximă. Cele două războaie mondiale din secolul trecut au dovedit acest fapt.

Balanţa militară înclină spre S.U.A., categoric!

Să comparăm succint taberele la nivel global. Bugetul pe care Washingtonul îl acordă anual domeniului apărării, depăşeşte cu mult suma bugetelor militare ale tuturor celorlalte state ale lumii. Numărul de aeronave de toate tipurile de care dispune aviaţia SUA (aproape 13.500 conform globalfirepower.com) este mai mare decât cel al tuturor avioanelor militare pe care le au toate celelalte forţe aeriene ale lumii. Este clar în ce parte se va înclina balanţa, în situaţia unui conflict direct Federaţia Rusă – NATO. Privind lucrurile din perspectiva capacităţilor militare terestre – ca forţă „telurocratică” – într-adevăr Federaţia Rusă deţine locul de lider (de exemplu, armata sa are cel mai mare număr de tancuri din lume – cca. 15.400 conform globalfirepower.com), dar în ansamblu, balanţa este puternic aplecată spre SUA.

 

II.7. ELEMENTUL „SURPRIZĂ” ESTE PUŢIN PROBABIL

Pentru ca o parte din statele membre NATO din flancul de est să fie cucerite militar, ar fi nevoie de un „război surpriză” 100%, ori în prezent exista unor asemenea conflicte este puţin probabilă. Din punct de vedere al strategiei operaţiunilor militare, o agresiune despre care se ştie (doar) cu o săptămână înainte, ar putea fi considerat ca fiind un „atac surpriză”. Ca beligerant, nu poţi face prea multe într-o săptămână, indiferent dacă eşti agresorul sau cel agresat. De aceea, intervalele de estimare, analiză şi diseminare uzitate în activitatea de informaţii militare, se întind pe mai mult de o săptămână. Dacă într-adevăr realităţile se definesc în acest mod, înseamnă că securitatea noastră sub „umbrela” NATO, nu este atât de solidă cum se încearcă a se face înţeleasă [23].

Dacă ar urma cumva să aibă loc un astfel de atac armat dinspre est sau dacă ni s-ar pregăti o altă formă de agresiune, lucrurile acestea vor fi cunoscute în detaliu cu mult timp înainte. Astăzi, în vremurile în care am depăşit deja etapa „erei informaţionale”, nici un actor nu poate face o „mişcare”, fără ca celălalt să nu ştie de ea. Trebuie exclus din discuţia respectivă conflictul de natură economică. Un stat poate fi acaparat, slăbit sau dirijat economic prin nenumărate moduri fără a trage un foc de armă.

 

II.8. ÎNCHEIERE

Plecând de la considerentele prezentate anterioar, putem susţine faptul că menţinerea unui echilibru geopolitic de ansamblu între NATO şi Federaţia Rusă devine în ultima vreme o misiune din ce în ce mai complexă şi dificilă. Acest echilibru poate genera atât speranţe, cât şi temeri în acelaşi timp – deoarece se pare că, începând cu primăvara anului 2014, Europa se înarmează subtil, iar falia de demarcaţie dintre cele două entităţi, se tensionează. Dosarul sirian practic a nedegenerat.

În concluzie, putem susţine ideea conform căreia, Federaţia Rusă deţine un loc important în agendele europene de apărare. Este dificil de localizat cu exactitate adevărul în contextul analizelor geopolitice euroatlantice şi eurasiatice.

De asemenea, Moscova percepe orice act de „avansare” a intereselor euroatlantice către est ca fiind o provocare strategică, chiar şi o ameninţare directă a propriilor sale interese. Acest fapt justifică, într-o oarecare măsură acţiunile ruseşti (relocările de trupe şi organizarea unor exerciţii militare ample) localizate în apropierea graniţei cu Ucraina şi în vecinătatea statelor baltice. Ucraina, Caucazul, Siria şi de ce nu, Coreea de Nord vor constitui, în continuare, dosare geopolitice pe care Moscova nu le va scăpa din mână.

Chiar dacă ar deveni un subiect pretabil a fi intens contestat, considerăm ca fiind necesară o reconsiderare a poziţiilor politice şi diplomatice în ceea ce priveşte relaţia statelor est europene şi a celor baltice cu Federaţia Rusă. Acest lucru ar putea aduce beneficii în sensul unei stabilităţi zonale pe termen mediu şi lung – o stabilitate de care este direct interesată şi România, în perspectiva securităţii sale naţionale.

 

II.9. REFERINȚE

[1] – Kaplan Robert, D., Răzbunarea geografiei – Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura ¨Litera¨, Bucureşti, 2014, p. 217.

[2] – Maior George Cristian; Konoplyov Sergei (coordonatori), Cunoaştere Strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2011, pp. 164-167.

[3] – Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ¨Antet¨, Bucureşti, 2007, pp. 187-190.

[4] – Mihai Drăghici, Statele Unite suplimentează prezenţa militară în Europa de Est, probabil inclusiv în România, http://www.mediafax.ro//externe/statele-unite-suplimenteaza-prezenta-militara-in-europa-de-est-probabil-inclusiv-in-romania-15174845, accesat la data de 02.04.2016, ora 10:40.

[5] – Valentin Vidu, Rusia ameninţă că pregăteşte un răspuns „asimetric” faţă de consolidarea NATO în Europa de Est, http://www.mediafax.ro//externe/rusia-ameninta-ca-pregateste-un-raspuns-asimetric-fata-de-consolidarea-nato-in-europa-de-est-15185401, accesat la data de 02.04.2016, ora 10:20.

[6] – Colectiv redacţional, Vladimir Putin a ordonat retragerea trupelor ruseşti din Siria, http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/International/Vladimir+Putin+a+ordonat+retragerea+trupelor+rusesti+din+Siria, accesat 03.04.2016, ora 20:00.

[7] – Huntington Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura ¨Antet¨, Bucureşti, 2007, p. 144.

[8] – Mihai Drăghici, Republica Moldova şi Rusia nu au reuşit să se apropie de o poziţie comună în privinţa necesităţii prezentei militare ruse în regiunea separatistă Transnistria, a declarat luni, la Moscova, ministrul moldovean de Externe, Andrei Galbur, citat de site-ul agenţiei Sputnik, Chişinăul şi Moscova au în continuare disensiuni privind prezenţa militară rusă în Transnistria, http://www.mediafax.ro/externe/chisinaul-si-moscova-au-in-continuare-disensiuni-privind-prezenta-militara-rusa-in-transnistria-15200765, accesat la data de 05.04.2016, ora 8:00.

[9] – Colectiv redacţional, Conflictul din Nagorno-Karabah s-a reaprins: sunt cel puţin 32 de morţi, http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/International/CONFLICTUL+DIN+NAGORNO+KARABAH+S-A+REAPRINS, accesat la data de 03.04.2016, ora 21:00.

[10] – Una din raţiunile de bază vehiculată de către oficialii NATO cu privire la existenţa scutului anti rachetă, o constituia ameninţarea cu rachete provenite dinspre Iran. Recentele acorduri americano-iraniene şi ameliorarea relaţiilor diplomatice cu Teheranul în condiţiile „slăbirii” ambiţiilor nucleare iraniene, au generat justificări suplimentare pentru Moscova de a contesta vehement amplasarea în Europa de Est a acestui sistem defensiv.

[11] – Dughin Aleksandr, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura ¨Eurasiatica¨, Bucureşti, 2010, pp. 54-56.

[12] – Mongrenier Jean-Sylvestre, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura ¨Cartier¨, Chişinău, 2010, pp. 83-89.

[13] – (i) Pantazi C., Germania, calul troian al Rusiei în UE? Cum va juca Berlinul când Romania, Polonia şi balticele vor cere mai multe trupe NATO, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20539771-germania-calul-troian-rusiei-cum-juca-berlinul-cand-romania-polonia-balticele-vor-cere-mai-mutle-trupe-nato.htm, accesat la data de 02.04.2016, ora 12; (ii) Matcovschi Adriana, Germania mizează pe „relaţia sa specială” cu Rusia pentru a încerca să-l convingă pe Vladimir Putin să renunţe la intenţiile sale belicoase la adresa Ucrainei, Ucraina: Merkel menţine dialogul cu Putin, http://www.timpul.md/articol/germania-mizeaza-pe-relaia-sa-speciala-cu-rusia-pentru-a-l-convinge-pe-putin-in-cazul-ucrainei-56051.html, accesat la data de 02.04.2016, ora 12:10.

[14] – Colectiv redacţional, Franţa vrea intensificarea relaţiilor diplomatice cu Rusia, http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Extern/Stiri/Franta+vrea+intensificarea+relatiilor+diplomatice+cu+Rusia, accesat la data de 02.04.2016, ora 10:00.

[15] – Vidu Valentin, Miniştrii de Externe UE au convenit asupra a cinci „principii” în relaţia Uniunii cu Rusia, http://www.mediafax.ro/externe/ministrii-de-externe-ue-au-convenit-asupra-a-cinci-principii-in-relatia-uniunii-cu-rusia-15107547, accesat la data de 15.03.2016, ora: 8:30.

[16] – Naumescu Valentin, Derapajele anti-americane ale lui Juncker, resurgenţa Rusiei şi dilemele noii ordini mondiale, http://cursdeguvernare.ro/valentin-naumescu-derapajele-anti-americane-ale-lui-juncker-resurgenta-rusiei-si-dilemele-noii-ordini-mondiale.html, accesat la data de 20.04.2016, ora 10:00.

[17] – Mihai Drăghici, Deputat german: Statele Unite vor menţinerea tensiunilor cu Rusia şi au “vasali docili” precum România, http://www.mediafax.ro/externe/deputat-german-statele-unite-vor-mentinerea-tensiunilor-cu-rusia-si-au-vasali-docili-precum-romania-15189324, accesat la data de 02.04.2016, ora 10:00.

[18] – Colectiv redacţional, NATO ne înarmează, Rusia ameninţă România. Care este raportul de forţe între NATO şi Rusia în Marea Neagră?, http://adevarul.ro/cultura/istorie/nato-inarmeaza-rusia-ameninta-romania-raportul-forte-nato-rusia-marea-neagrae–8_551e450f448e03c0fd2c4f46/index.html, accesat la data de 02.04.2016, ora 15:50; (ii) Romniceanu Dodo, Statele Unite înarmează până-n dinţi Europa de Est. Americanii scot din buzunar miliarde de dolari ca să apere România, Ungaria şi Țările Baltice de Rusia lui Vladimir Putin, http://www.evz.ro/statele-unite-inarmeaza-pana-n-dinti-europa-de-est-americanii-scot-din-buzunar-miliarde-de-dolari-ca-sa-apere-romania-ungaria-si-tarile-baltice-de-rusia-lui-vladimir-putin.html, accesat la data de 02.04.2016, ora 16:00.

[19] – Drăghici Mihai, Polonia va cere efective militare NATO permanente şi armament suplimentar, de teama Rusiei, http://www.mediafax.ro/stirile-zilei/polonia-va-cere-efective-militare-nato-permanente-si-armament-suplimentar-de-teama-rusiei-15185761, accesat la data de 02.04.2016, ora 10:30.

[20] – Colectiv redacţional, Rusia a mărit bugetul de apărare pentru 2015. Cum vor fi folosiţi banii pentru dezvoltarea armatei – video, http://www.mediafax.ro/externe/rusia-a-marit-bugetul-de-aparare-pentru-2015-cum-vor-fi-folositi-banii-pentru-dezvoltarea-armatei-video-13812615, accesat la data de 02.04.2016, ora 16:00.

[21] – RAND Corporation – denumirea abreviată a „ResearchAndDevelopment” – este o organizaţie de tip „thinktanck” din Statele Unite, înfiinţată în anul 1948. Printre sursele de finanţare, se numără şi Guvernul Federal al SUA. Principalul obiect de activitate îl constituie efectuarea de studii şi cercetări în domenii cum ar fi: geopolitica, sociologia, conflictele militare, crizele regionale etc. RAND produce analize şi estimări, care sunt utilizate de către diverşi factori decizionali politici şi militari de la Washington. Sediul central se află în SUA (Santa Monica), dar există şi subsidiare în lume, printre care cel aferent Europei, denumit „RAND Europe”.

[22] – Colectiv redacţional, „Rusia va învinge NATO dacă decide să invadeze tarile baltice. […] În situaţia actuală, NATO nu poate apăra cu succes teritoriul celor mai expuşi membri ai săi. Simulările noastre, făcute de experţi militari şi civili, au arătat că forţelor ruseşti le va lua cel mult 60 de ore pentru a ajunge la intrarea în capitalele Estoniei şi Letoniei, Tallinn şi Riga. O astfel de înfrângere rapidă va lăsa NATO în faţa unui număr limitat de opţiuni, toate proaste”, http://www.incont.stirileprotv.ro, accesat la 06.02.2016, ora 09:30.

[23] – Maior George Cristian (coordonator), Un război al minţii – Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI, Editura ¨Rao¨, Bucureşti, 2010, pp.71-73.

 

X – BIBLIOGRAFIE

1. Drăghici Mihai, Statele Unite suplimentează prezenţa militară în Europa de Est, probabil inclusiv în România, http://www.mediafax.ro//externe/statele-unite-suplimenteaza-prezenta-militara-in-europa-de-est-probabil-inclusiv-in-romania-15174845;
2. Mihai Drăghici, Chişinăul şi Moscova au în continuare disensiuni privind prezenţa militară rusă în Transnistria, http://www.mediafax.ro/externe/chisinaul-si-moscova-au-in-continuare-disensiuni-privind-prezenta-militara-rusa-in-transnistria-15200765;
3. Mihai Drăghici, Deputat german: Statele Unite vor menţinerea tensiunilor cu Rusia şi au „vasali docili” precum România, http://www.mediafax.ro/externe/deputat-german-statele-unite-vor-mentinerea-tensiunilor-cu-rusia-si-au-vasali-docili-precum-romania-15189324;
4. Drăghici Mihai, Polonia va cere efective militare NATO permanente şi armament suplimentar, de teama Rusiei, http://www.mediafax.ro/stirile-zilei/polonia-va-cere-efective-militare-nato-permanente-si-armament-suplimentar-de-teama-rusiei-15185761;
5. Dughin, Aleksandr, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2010;
6. Huntington, Samuel, P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2007;
7. Kaplan, Robert, D., Răzbunarea geografiei – Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului, Editura Litera, Bucureşti, 2014;
8. Maior, George, Cristian; Konoplyov Sergei (coordonatori), Cunoaştere Strategică în zona extinsă a Mării Negre, Editura Rao, Bucureşti, 2011;
9. Maior, George, Cristian (coordonator), Un război al minţii – Intelligence, servicii de informaţii şi cunoaştere strategică în secolul XXI, Editura Rao, Bucureşti, 2010;
10. Mongrenier, Jean-Sylvestre, Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura Cartier, Chişinău, 2010.
11. Naumescu Valentin, Derapajele anti-americane ale lui Juncker, resurgenţa Rusiei şi dilemele noii ordini mondiale, http://cursdeguvernare.ro/valentin-naumescu-derapajele-anti-americane-ale-lui-juncker-resurgenta-rusiei-si-dilemele-noii-ordini-mondiale.html;
12. Pantazi C., Germania, calul troian al Rusiei în UE? Cum va juca Berlinul când Romania, Polonia şi balticele vor cere mai multe trupe NATO, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20539771-germania-calul-troian-rusiei-cum-juca-berlinul-cand-romania-polonia-balticele-vor-cere-mai-mutle-trupe-nato.html;
13. Romniceanu Dodo, Statele Unite înarmează până-n dinţi Europa de Est. Americanii scot din buzunar miliarde de dolari ca să apere România, Ungaria şi Țările Baltice de Rusia lui Vladimir Putin, http://www.evz.ro/statele-unite-inarmeaza-pana-n-dinti-europa-de-est-americanii-scot-din-buzunar-miliarde-de-dolari-ca-sa-apere-romania-ungaria-si-tarile-baltice-de-rusia-lui-vladimir-putin.html;
14. Vidu Valentin, Rusia ameninţă că pregăteşte un răspuns „asimetric” faţă de consolidarea NATO în Europa de Est, http://www.mediafax.ro//externe/rusia-ameninta-ca-pregateste-un-raspuns-asimetric-fata-de-consolidarea-nato-in-europa-de-est-15185401;
15. Vidu Valentin, Miniştrii de Externe UE au convenit asupra a cinci „principii” în relaţia Uniunii cu Rusia, http://www.mediafax.ro/externe/ministrii-de-externe-ue-au-convenit-asupra-a-cinci-principii-in-relatia-uniunii-cu-rusia-15107547.