“Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”
Cu o săptămâna înainte de Sfintele Paşti sărbătorim Duminica Floriilor, Intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos. Intrarea triumfală în cetatea sfântă constituie unicul moment din viaţa Sa pământească în care a acceptat să fie aclamat ca Împărat. El însuşi îşi pregăteşte acest moment, conform profeţiilor Vechiului Testament, spre a fi recunoscut că este Mesia: „Saltă de bucurie, fiica Sionului… Împăratul tău vine călare pe asină” (Zaharia 11,9). De aceea poporul îl primeşte ca pe un Împărat, cu ramuri de finic. Mulţimile merg înaintea Lui, altele vin după El. Mulţi îşi aştern hainele la picioarele Sale şi prin aceasta sufletele lor ca să fie curăţite şi sfinţite de paşii Săi dumnezeieşti. Toţi cântă într-un glas şi într-un suflet: „Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Însă nu toţi l-au primit cu bucurie. Alţii s-au întărâtat împotriva Lui, aşa cum s-a întâmplat şi la naşterea Sa, când magii I-au adus daruri, păstorii I s-au închinat, în vreme ce Irod a scos sabia să-L ucidă. Tot aşa şi acum regăsim două categorii de suflete: Unii care-L primesc în cetatea inimilor şi alţii care hotărăsc să-L ucidă chiar şi fără să-L judece, de s-ar putea. Deşi văzuseră puterea Sa divină care numai cu puţin timp în urmă îl înviase pe Lazăr din mormânt după patru zile, fariseii şi cărturarii rămân stăpâniţi de ură împotriva Lui. Aceiaşi oameni se împart şi azi de-a dreapta şi de-a stânga: în locul păstorilor oamenii cu inima curată care se închină Lui, iar în locul fariseilor urmaşii lor care luptă cu toată îndârjirea împotriva Sa, ca şi cum ar putea să acopere soarele şi luna ca să nu mai strălucească. Este vorba de lipsa judecăţii umane, reaua voinţă care urmăreşte să-L scoată pe Hristos din istorie şi din sufletele oamenilor. În momentul intrării Sale în Ierusalim toată cetatea s-a cutremurat strigând: „Cine este Acesta?” Iar mulţimea a răspuns: „Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii” (Matei 21,11). Să nu uităm însă că acelaşi popor care-L slăvise şi-L primise ca pe un împărat, peste câteva zile striga, incitat de farisei şi de cărturari: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Acelaşi popor care-I înălţase osanale L-a scos afară din Ierusalim răstignindu-L pe lemnul Crucii. Această întâmplare cutremurătoare scoate la suprafaţă slăbiciunea şi nestatornicia omenească, starea de păcat, din care se poate ieşi numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Explozia de bucurie manifestată de mulţime aduce mânie şi dezamăgire în rândul fariseilor care, plini de neputinţă, se adresează direct Mântuitorului: „Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii!” (Luca 19,39), la care Mântuitorul Hristos le răspunde: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Intrarea Mântuitorului în Ierusalim trebuie să însemne intrarea Sa în sufletele noastre. Ne spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat!” (Apocalipsa 3,20). Hristos bate la uşa inimilor noastre şi dacă vom deschide El va intra şi va cina împreună cu noi. “Împărăţia lui Dumnezeu este în sufletele noastre!” Creştinii sărbătoresc această zi ca pe una de bucurie, dar cu înţelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeţii. Se aduc la biserică ramuri de salcie numite, cu un nume mai vechi, şi stâlpări, de unde denumirea de Duminica Stâlpărilor care amintesc de ramurile purtate de cei ce L-au întâmpinat pe Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim. La sfârşitul Sfintei Liturghii, preotul rosteşte asupra lor o rugăciune de binecuvântare, le stropeşte cu agheasmă, sfinţindu-le, apoi le împarte credincioşilor, care împodobesc cu ele icoanele, păstrându-le cu grijă. Datorită faptului că Intrarea Domnului în Ierusalim este o sărbătoare a bucuriei, Biserica a rânduit ca în această zi să fie dezlegare la peşte. Numele popular de Florii păstrat pentru praznicul Intrării Domnului în Ierusalim provine de la numele sărbătorii antice romane a primăverii, Floralia, care se desfăşura în antichitate cam în perioada în care astăzi se sărbătoreşte Intrarea Domnului în Ierusalim. Calendarul liturgic creştin l-a înlocuit pe cel păgân, inclusiv în memoria oamenilor. Dar, întrucât la începuturile instituirii creştinismului în Imperiul Roman acestea erau încă o realitate sau cel puţin o amintire recentă, suprapunerea calendaristică a fost astfel gândită încât sărbătorile păgâne să fie cu totul înlocuite cu cele creştine, uneori acestora suprapunându-li-se temporal celebrările creştine. În limba română, memoria populară a păstrat însă pentru praznicul creştin numele sărbătorii antice. În iconografia creştină praznicul de astăzi este înfăţişat astfel: Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictaţi Sfinţii Apostoli. În faţa Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic şi le aruncă pe jos. Mulţime de oameni Îl întâmpină: unii ţin în mâini ramuri de finic, alţii îşi aştern pe jos veşmintele în calea Lui. Să-L primim, aşadar, pe Mântuitorul în sufletele noastre, iar porţile inimilor să ne fie mereu deschise spre sălăşluirea harului Său dumnezeiesc şi împodobite cu ramurile veşnic vii ale credinţei, jertfei şi dragostei, Amin!
Preot LIVIU SĂNDOI
