În fiecare an, la 23 aprilie, este prăznuit Sf. Mucenic Gheorghe. S-a născut în Capadocia şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). După moartea tatălui său, tânărul Gheorghe s-a mutat în Palestina împreună cu mama sa. A îmbrăţişat cariera militară, a ajuns tribun (n.r. – comandant) şi a intrat în garda imperială.
Se ştie că sub împăraţii Diocleţian, Galeriu (293-305), Maximian Hercule (286-305) şi Constanţiu Chlor (293-305), Biserica a suferit cea mai grea persecuţie. Aceşti împăraţi, în frunte cu Diocleţian, au dat împotriva creştinilor patru edicte de persecuţie, trei într-un singur an, 303, şi al patrulea în ianuarie-februarie 304, prin care decretau dărâmarea locaşurilor de cult creştine, interzicerea adunărilor creştineşti, arderea cărţilor sfinte şi a arhivelor creştine, pedepsirea aspră a clericilor şi mirenilor care nu apostaziau de la credinţa în Hristos, iar în 298, Galeriu a procedat chiar la o înlăturare a soldaţilor creştini din armată. Însă măsurile luate de împăraţii romani au înşelat aşteptările lor. Cu cât creştinii erau mai persecutaţi, cu atât numărul lor creştea. Curajul de care ei dădeau dovadă în faţa torturilor şi în faţa morţii i-a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism.
Cunoscând decretul de prigonire a creştinilor, Gheorghe a mărturisit împăratului că şi el este unul dintre cei care cred în Hristos. Atunci Diocleţian a poruncit ca oşteanul său să fie dus în temniţă şi supus la toate chinurile ca să se lepede de credinţa lui. Şi lăsându-i-se doar capul afară, a fost îngropat în pământ, unde a stat trei zile şi trei nopţi. Apoi i s-a dat să bea otravă, a fost bătut la tălpi, i s-au pus lespezi de piatră pe piept. În toate aceste chinuri, el se ruga lui Dumnezeu continuu, iar Domnul îi vindeca rănile, salvându-l de la moarte spre uimirea tuturor. Cei de faţă, văzând că Gheorghe rămâne viu şi nevătămat, au slăvit într-un glas pe Dumnezeul creştinilor. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, a crezut în Hristos după ce Sf. Gheorghe a înviat un mort numai atingându-se de el. Înţelegând că toate încercările lui sunt zadarnice, împăratul a poruncit să li se taie capetele şi Sfântului, şi împărătesei Alexandra. Astfel, în ziua de 23 aprilie 303, Sfântul Gheorghe s-a mutat la Hristos, Dumnezeul său, de unde a continuat să facă minuni, venind în ajutorul celor ce-l cheamă în rugăciunile lor.
Dintre toţi sfinţii sărbătoriţi în lumea creştină, puţini au ajuns la faima de care s-a bucurat şi se bucură Sf. Gheorghe la noi, românii. Multe biserici sunt ridicate în cinstea lui, numeroşi bărbaţi şi femei, oraşe şi sate din ţara noastră îi poartă numele, al treilea braţ al Dunării, în Deltă, se numeşte braţul Sfântului Gheorghe. Se ştie că multă vreme, ocrotitorul armatei române a fost tot Sf. Gheorghe. Steagul Moldovei, trimis de Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zograful din Muntele Athos, poartă chipul Sf. Gheorghe doborând balaurul. Iar pe steagul lui, în al 43-lea an al domniei sale, Ştefan cel Mare a cerut să se scrie rugăciunea: O, biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi grabnic ajutător, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Ţării Moldovei; păzeşte-l pe el neatins (…), pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine în veci. Amin.
Peste 920.000 de români îşi sărbătoresc onomastica astăzi, cu ocazia zilei Sfântului Gheorghe, potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI). Cei mai mulţi dintre cei 924.830 de sărbătoriţi, mai precis 739.368, sunt bărbaţi, iar 185.462, femei, precizează MAI. Din totalul româncelor, 135.370 poartă numele de Georgeta, alte 34.623 – Gheorghiţa sau Ghiorghiţa, iar 14.945 – Geta. Conform datelor furnizate de structura specializată a MAI, majoritatea bărbaţilor care îşi vor sărbători onomastica azi se numesc Gheorghe sau Ghiorghe (565.509). Alţi 144.873 au prenumele George, 24.040 – Gheorghiţă sau Ghiorghiţă, iar 4.946 – Ghiţă.
