«Vin zile de Înviere şi trec. Oamenii se salută cu Surrexit! Vere surrexit!, dincoace cu Hristos Voscres! Şi în toate limbile pământului se repetă această urare, la care unii răspund ca şi Faust la ademenirea muzicii cereşti: „Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”. Noi însă credem că Hristos a înviat în inimile sincere care s-au jertfit pentru învăţătura Lui. Credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al căror număr este mic, dar pentru acea neagră mulţime cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură şi cu ura în inimă, cu faţa zâmbind şi cu sufletul schimonosit, El n-a înviat niciodată, cu toate că şi ei se închină la acelaşi Dumnezeu. De 2000 de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem. La întrebarea dacă mai suntem noi creştini sau ba, adăugăm o alta: fost-am vreodată creştini? Dar rămâne datină şi înţelesul ei este sfânt. Iar dacă pentru unii nu va sosi niciodată acea zi a iubirii de oameni, e totuşi bine să se creadă în venirea ei, ca cei buni să se bucure în ziua Învierii, când ne luminăm şi îi numim fraţi şi pe cei ce ne urăsc pe noi». (M. Eminescu, Hristos a înviat!, ziarul Timpul din 18 aprilie 1878)
În noaptea Învierii Domnului, clopotele taie liniştea nopţii, anunţând bucuria cerească, şi ne adună în bisericile luminate, unde, în aşteptarea „Luminii celei fără de ani”, răsună solemn cântările de Paşte.
„Bucuraţi-vă şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!”
Despre învierea Domnului, evangheliştii istorisesc că s-a petrecut sâmbătă, la miezul nopţii. Atunci pământul s-a cutremurat şi un înger a răsturnat piatra de pe mormânt. Ostaşii care făceau de strajă s-au înspăimântat şi au fugit. Spre revărsatul zorilor, femeile mironosiţe, venind la mormânt, au găsit piatra răsturnată, iar pe piatră stătea îngerul care le-a vestit învierea Domnului. Mântuitorul însuşi le-a întâmpinat zicându-le: Bucuraţi-vă! Bucuria şi pacea au fost primele daruri sfinte pe care Hristos le-a făcut după învierea Sa. Apoi, Domnul s-a arătat apostolilor, care se ascundeau de frica iudeilor, şi intrând la ei prin uşile închise le-a zis: Pace vouă! Iar la opt zile după aceea, ne spun evangheliştii, Domnul i s-a arătat şi Apostolului Toma, care, din rânduială dumnezeiască, nu era la un loc cu ceilalţi. Unii dintre cei ce păzeau mormântul au spus arhiereilor cele întâmplate, iar aceştia, mituindu-i, i-au înduplecat să spună că ucenicii lui Hristos au venit în timpul nopţii şi L-au furat. „Şi s-a răspândit cuvântul acesta printre iudei până în ziua de azi”.
„Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Evanghelistul Ioan ne spune că Toma, cel numit Geamănul, nu era cu cei unsprezece apostoli când Iisus a venit la ei. Deci ceilalţi ucenici i-au spus acestuia: „Am văzut pe Domnul”. Omul îndoielii, cum este cunoscut în toată lumea Apostolul Toma, îl iubea pe Iisus şi de dragul Lui fusese gata să-şi dea şi viaţa. Dar văzând cum s-au sfârşit zilele Învăţătorului său, era zdruncinat până în adâncul sufletului şi mai puţin ca oricând înclinat să creadă în Înviere din auzite. Aşa că le-a zis tovarăşilor săi: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnele cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Şi după opt zile, Iisus a intrat din nou la ucenici prin uşile încuiate şi i-a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios”. El s-a supus şi, tremurând, a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Iar Iisus l-a certat cu blândeţe: „Pentru că M-ai văzut ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”. Toma este sfânt, dar nu s-a putut împărtăşi niciodată din această fericire. Şi ca şi apostolul, care vreme de o săptămână a fost chinuit de îndoială în privinţa învierii Domnului, unii sunt chinuiţi nu o săptămână, ci o viaţă întreagă de această îndoială. Cuvintele lui Hristos de atunci răsună peste veacuri şi au rămas o mângâiere pentru cei ce nu se îndoiesc şi nu cer dovezi pentru a crede. Întărind credinţa lui Toma, Hristos a întărit şi credinţa noastră în învierea Sa, care este o garanţie dată nouă de Dumnezeu-Tatăl că şi noi vom învia. Celor din Corint, care se îndoiau de învierea morţilor, Sf. Apostol Pavel le spune: „Dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu există învierea morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”. De aceea Învierea Domnului este şi cel mai puternic îndemn de părăsire a păcatului. „Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi”, spune Sf. Apostol Pavel. Să scoatem din inimile noastre până şi amintirea păcatului şi să sădim credinţa că Iisus Hristos a înviat din morţi, că se află acum viu pe Tronul slavei cereşti şi ne aşteaptă pe noi acolo, la înfricoşătoarea zi a Judecăţii. Învierea lui Hristos a rămas până azi cel mai dovedit fapt din istoria omenirii. Ea este temelia credinţei şi bucuria creştinului.
„Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină ca să fiţi fiii Luminii”
Cea mai mare minune a zilelor noastre, care dovedeşte până la sfârşitul veacurilor Învierea lui Hristos şi că Ortodoxia este credinţa cea adevărată, este venirea suprafirească a Sfintei Lumini la Mormântul Mântuitorului din Ierusalim. În fiecare an, în noaptea Învierii lui Hristos, un foc imaterial, o lumină care poate fi ţinută în mână fără să te ardă, luminează pe pământ pentru câteva clipe. Diodorus I, patriarh ortodox al Ierusalimului între 1981-2000, mărturisea că lumina nu arde, are o altă consistenţă, diferită de flacăra lumânării.
În jurul Mormântului Domnului, se află patru altare creştine. La răsărit se află Biserica Învierii, care aparţine ortodocşilor. La sud, altarul armenilor. La vest, altarul copţilor (n.r.-egiptenilor), iar la nord se află altarul catolicilor. Încă din Vinerea Mare, după Prohod, câţiva poliţişti, care nu sunt creştini, verifică toate obiectele din interiorul Sfântului Mormânt, inclusiv lespedea, care are 3,5 m lungime şi 2,5 m lăţime, pentru a se asigura că nu există vreo sursă de foc. La fel şi arhiereul grec, care presară vată pe Mormântul Domnului, este controlat. Se sting cele 40 de candele de aur din altar, armata pune trei sigilii pe uşa Sf. Mormânt, care rămâne sub paza gardienilor, şi apoi se sting şi cele 2.770 de candele din tot Sf. Mormânt. A doua zi, credincioşii se adună în Biserica Învierii, cu mănunchiuri de câte 33 de lumânări în mână, după numărul anilor petrecuţi pe pământ de Iisus Hristos. De la sediul Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului, începe o procesiune impresionantă, 20 de mitropoliţi şi 400 de preoţi, în frunte cu patriarhul însuşi. Se opresc în faţa Sf. Mormânt pecetluit, apoi îl înconjoară de trei ori, după care patriarhul cu ceilalţi slujitori se retrag în altarul bisericii ortodoxe. După ce este controlat în prezenţa reprezentanţilor oficiali ai armenilor, copţilor şi catolicilor, patriarhul rupe peceţile, intră şi îngenunchează în faţa lespezii Sf. Mormânt şi începe să se roage. În timpul acestei rugăciuni, lespedea şi vata de pe ea par să fie cuprinse de sclipiri ca de rouă. După câteva minute, o scânteie luminoasă se rostogoleşte, în zig-zag, prin cupola mare a bisericii. Pătrunde înlăuntrul Mormântului ca o rază subţire şi aprinde vata presărată deasupra lespezii. Patriarhul, cu mâinile goale, adună vata aprinsă, o pune în două cupe de aur şi, în prezenţa musulmanului, aprinde două mănunchiuri de 33 de lumânări şi iese cu ele în faţa Mormântului. Candelele de deasupra, o parte din lumânări şi sfeşnice se aprind singure. În câteva clipe, lumânările tuturor sunt aprinse.
Sf. Lumină vine în fiecare an altfel
În noaptea Învierii din anul 1974, când s-a terminat rugăciunea de chemare a Sf. Lumini, în biserică s-a auzit un „Doamne miluieşte” rostit în toate limbile. Clopotul cel mare de la Mormântul Domnului, făcut din aur, care în Vinerea mare bate rar şi cu jale, fără să fie tras de cineva, acum începe să bată, tot singur, repede, cu veselie, acoperind toate celelalte clopote. Patriarhul a rămas îngenuncheat şi când Vecernia a ajuns la cântarea „Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc…”, în biserică a pătruns un nor azuriu care te orbea. Din nor au plecat trei fulgere, unul a trecut peste catapeteasmă şi s-a dus direct la mormântul lui Hristos. Când a atins lespedea, vata de pe ea s-a aprins şi toate candelele s-au aprins singure. Patriarhul a chemat armata, care a rupt sigiliile şi a deschis uşa Sf. Mormânt, unde era o văpaie alb-albăstruie. Din 1974, candelele de la Mănăstirea Sihăstria ard cu Sf. Lumină adusă de la Mormântul Domnului din Ierusalim.
