Notă
Am tradus, printr-un contract cu Editura Minerva (despre a cărei supravieţuire nu mai ştiu sigur aproape nimic) două cărţi ale lui Dario Fo, laureatul Nobel în 1997, sub un contract rămas fără niciun efect până astăzi Era vorba de două cărţi de o însemnătate majoră nu doar pentru personalitatea omului de teatru din Italia, al cărei premiu a fost masiv contestat în Ţara sa, ci mai ales pentru climatul cultural şi nu numai al lumii de ieri şi de azi căruia recent dispărutul autor, asimilat categoriei menestrelului de odinioară, i-a fost şi i-a rămas unul dintre protagoniştii cei mai de preţ. În aşteptarea rezolvării problemelor eventual litigioase ale acestei întreprinderi, am decis să pun la dispoziţia cititorilor acestei rubrici câteva fragmente între care am ales această depoziţie cu totul singulară despre natura teatrului antic grec care reprezintă şi ultimul capitol al cărţii sale cu titlul „L’AMORE E LO SGHIGNAZZO”, apărută în 2007, la prestigioasa editură La Guanda şi pentru care am propus varianta românească „Iubire şi batjocură”.
Dario Fo /
GRECII NU ERAU ANTICI (I)
Există cărţi pe care le-am citit şi recitit de nenumărate ori, texte de o scriitură strălucitoare şi esenţiale pentru cine ar dori să se apropie de adevărul faptelor. Din păcate nu-mi plac numai mie, ci şi prietenilor care mă frecventează acasă şi la birou. Dispar … şi trebuie să mi le cumpăr din nou. Ar trebui să învăţ de la un bătrân dascăl al meu care bloca furturile legând cărţile cu lanţuri de vitrinele bibliotecii. Unul din volumele supuse dispariţiei e un studiu despre Grecia antică a lui Moses I. Finley.
Staţi liniştiţi, nu-l leg, voiam doar să vi-l semnalez. Dacă vi se va întâmpla să-i daţi o ocheadă, veţi descoperi o istorie a elenilor cu totul inedită: puternice tensiuni sociale, manevre arhaice ale oamenilor politici, clientelism de tip italic, corupţie, criminalitate a conducătorilor primei democraţii omeneşti. Şi ne aflăm chiar înainte de Hristos!
Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre administratorii noştri sunt de o cinste discutabilă, desigur, însă cultivaţi: se raportează totdeauna la „clasici”.
Cum oare în textele altor istorici de tradiţie nu se regăsesc decât întâmplător acele mărturii despre pungăşii şi hoţii? E o problemă care ţine de sursele diferite din care sunt extrase. Într-un cuvânt, toţi istoricii de tradiţie s-au raportat la Herodot, Tucidide, Plutarh, Polibiu…
Nu vă speriaţi, nu fac paradă de erudiţie… le-am învăţat rezolvând cuvinte încrucişate.
În schimb, Finley al nostru a respins dintr-o lovitură clasicii, declarând foarte frumos că sunt mincinoşi neautorizaţi în serviciul partitocraţiei şi că unicii martori credibili şi oneşti din acea vreme sunt comediografii, oamenii de teatru satiric grec, adică Aristofan, Arhiloc… Ca să nu mai vorbim de Lucian din Samotrace.
Pentru Dumnezeu, nu vă lăsaţi impresionaţi… pe ăştia îi ştiu pe dinafară… sunt autorii cărora le-am citit poveştile şi comediile încă de pe vremea în care îl frecventam pe Pinocchio, Sussi şi Biribissi.
Spre a-i da dreptate lui Finley, e de ajuns să citesc câteva invective satirice de-ale lor.
Uite-aici, Aristofan în Păsările: „Târgoveţii noştri sunt de o lăcomie greţoasă, nu numai că nu-şi plătesc niciodată taxele, ar omorî şi ţânţarii ca să facă haine pentru muşte”. Nu-i rău, nu-i aşa?
Iar Arhiloc: „E clar: Epilon Arhontele (adică asesorul pentru Lucrări Publice din acea vreme) e un hoţ, a vândut antrepriza pentru restaurarea vechilor haznale unui afacerist incapabil şi criminal, astfel că azi, când plouă, haznalele se revarsă, iar Atena se umple de scursori puturoase. Ieri a fost o furtună îngrozitoare, râul împuţit revărsat a invadat piaţa şi clădirea în care lucrează şi face numai belele Epilon. Responsabilul cu haznalele a căzut în capcană. L-au găsit plin peste cap de o grămadă de excremente. Ce-i drept, câteodată Zeus pune la lucru partea sa cea mai de jos pentru a-i lovi pe răufăcători”.
Şi, în sfârşit, Aristofan: „Catin a fost la război, cu fiecare prilej se înfăţişa cu un coif pe cap jumulit de luptători. Se spune că atunci când se duce la iubita sa să-şi arate bărbăţia rămâne în pielea goală dar cu coiful pe cap! Catin ăla: ce cap nătâng de coif!”. E Aristofan, ce să spun!
Iată, Finley ne asigură că aceste mărturii, definite de către savanţi „butade de beţivi”, sunt documente istorice mai importante şi mai veridice decât toate aiurelile pe care ni le-au administrat diverşii Herodoţi şi Plutarhi, pe care cenzura nu-i atingea. Am zis cenzură? O fi existând încă de pe vremea dorilor şi ionilor această sfântă instituţie? Desigur, se spune că s-a născut odată cu omul sau instituită chiar de legea lui Dumnezeu. Câţiva istorici au încercat să demonstreze că încă înainte de naşterea teatrului ar fi existat instituţia cenzurii şi că chiar ei, cenzorii, au fost cei ce-au inventat teatrul spre a-şi face de lucru şi de a deveni folositori puterii.
Drept e că denunţuri şi procese se aflu la ordinea zilei la atenieni. Fiecare autor satiric era fără doar şi poate atins de tribunalul instituit pentru apărarea moralei în vigoare. Astfel, Aristofan a cunoscut puşcăria şi a riscat chiar pedeapsa cu moartea pentru că l-a satirizat prea tare pe Catin, căzut în bătălie şi sacrificându-şi viaţa în faţa duşmanului. Păcat că săgeata mortală l-a lovit în spate! Poetul s-a salvat graţie intervenţiei unor intelectuali din aceeaşi breaslă şi de aceleaşi credinţe, lucru foarte rar pe vremea măreţilor eleni.
Tot aşa, Aristofan a suferit mari şicane atunci când, prezentând Femeile în Parlament, şi-a permis să descrie Atena redusă la nivelul unei cetăţi lipsite de oameni valoroşi şi demni. Ne aflăm în secolul al patrulea î. Ch., iar armata protejată de Atena, zeiţa victoriei, fusese distrusă de siracuzeni, aliaţi ai Spartei, în timpul campaniei din Sicilia (Grecia Mare). Se vorbeşte de unsprezece mii de oameni, cu toţii în floarea vieţii care nu s-au mai întors în patrie. Şi în acest caz, istoricii vremii n-au vorbit de război, tâlhării şi jafuri, ci de apărarea civilizaţiei şi a democraţiei, mai mult, expediţia era înţeleasă, vezi Doamne, ca o impunere a democraţiei la acel popor barbar şi stăpânit de tirani.
Deseori, în comediile lui Aristofan chiar autorul în persoană era cel care, purtând o masă grotescă a Guralivului, prezenta morala din farsa ce urma să se joace. Guralivul intra în scenă, în pauza dintre un act şi altul, insultând publicul, povestind anecdote şi debitând pe nerăsuflate, ca un adevărat Palavragiu ce era, trivialităţi dintre cele mai deocheate.
În Păsările, una dintre comediile satirice cele mai cunoscute, descoperim un monolog în care acest guraliv intră în scenă şi începe pe nepusă masă să linguşească publicul, apoi, încet-încet, răstoarnă situaţia şi ajunge să-l acopere de ocări, acuzându-l că s-ar fi dovedit ignorant, gol pe dinăuntru şi incapabil să se prindă la cele mai uşoare aluzii ale piesei. În fine, dându-şi seama că unii râd şi încep să facă glume pe seama celor ce râd când nu trebuie şi fără măsură, batjocoreşte oamenii sosiţi la teatru aducând cu ei sclavul machiat ca o femeie (potrivit normelor, sclavilor le era interzisă intrarea în teatru): s-a însoţit de sclav, spune el, ca acesta să-i explice sensul replicilor satirice.:
