22 decembrie 1989: Rugul unui regim totalitar!

0
309

Despre evenimentele din Decembrie 1989 s-au scris, în cei 32 de ani care au trecut, atât în ţară, dar şi în lume, numeroase cărţi, articole de analiză, eseuri, unele mai credibile, bazate pe serioase investigaţii istorice, altele maculatură ieftină. Cu toate acestea, căderea lui Nicolae Ceauşescu, văzută ca moment benefic pentru ţară, la acel moment, în pofida unor merite şi astăzi necontestate, a rămas însă acoperită de nu puţine enigme, din cauza avatarurilor politicii postdecembriste, în desconsiderarea inclusiv a profunzimii unor cercetări istorice. Stăruie încă ambiguitatea între teza Revoluţiei, care sună mai plăcut, chiar în urechile complotiştilor, încă în viaţă, şi cea a „loviturii de stat”, moment plin de conotaţii morale negative, îmbrăţişată –paradoxal- şi de foşti activişti şi membri ai structurilor de forţă. O definiţie corectă ar fi următoarea: o revoltă populară, datorată neajunsurilor sociale, potenţată şi manipulată de forţe externe, lipsită de lideri şi strategie, dar care a slujit şi justificat o lovitură de stat, organizată din interiorul sistemului, cu sprijin extern. Mai exact al Moscovei, care a trimis turişti, cât pentru 5 sezoane estivale… pe litoral. Revoluţia presupune existenţa unui proiect, care n-a existat, dar şi schimbarea unui regim politic, ceea ce s-a întâmplat. Toamna anului 1989 a marcat, după cum se ştie ceva ireal, nu prin prăbuşirea unul după altul a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, ci prin atitudinea absolut inertă a Uniunii Sovietice, care asista pasivă la paralizarea tuturor regimurilor de dictatură. Altădată, în temeiul conceptului „de suveranitate limitată”, lansat de Brejnev, trupele sovietice normalizau, în regim de urgenţă, orice derapaj politic, aducând ţara respectivă pe făgaşul celei mai riguroase discipline cazone. Este de acum o certitudine că prăbuşirea regimurilor comuniste din estul Europei a fost „mâna Moscovei”, potenţată de Occident şi nu opera Occidentului, dar în consens cu aspiraţiile popoarelor din această regiune a Europei. Jurnalistul Radu Portocală, fost editorialist la „Le Point”, în cartea sa „Căderea lui Ceauşescu” (Ed. Mediafax, 2019), apărută în limba franceză sub titlul „La chute de Ceauşescu” atrăgea atenţia asupra simultaneităţii şi concentrării evenimentelor, într-un timp foarte scurt, doar de câteva luni, în care blocul Europei Centrale şi de Est s-a năruit, într-o vreme când internetul nu exista şi coordonarea între eventuale mişcări contestatare nu putea fi bănuită. Noua conducere a Kremlinului, cu Mihail Gorbaciov lider, ajunsese în teribil impas economic şi spera că perestroikismul să aducă la putere, peste tot, echipe comuniste cu faţă umană, liberale, capabile să recâştige suportul popular. Specificul celor întâmplate în România s-a datorat unei precare analize: atât sovieticii, cât şi occodentalii, au supralicitat atotputernicia regimului de la Bucureşti. Căderea lui Nicolae Ceauşescu n-a fost un eveniment unic în Europa, însă unele particularităţi au probat o abilă preparare a lui. La 32 de ani, cam tot ce s-a publicat la noi suferă de complexul postdecembrist al părtinirii: anticomuniştii de serviciu, care şi-au îngroşat rândurile şi prin alăturarea „anticomunuştilor-postcomunism” l-au fixat pe Nicolae Ceauşescu drept un dictator atotputernic, capabil de orice pentru a face faţă revoltei populare, bine preparate, începând de la Timişoara, continuată şi la Craiova, în ziua de 22 decembrie 1989, dar cu accente dramatice la Bucureşti şi Sibiu. Nostalgicii l-au prezentat ca o victimă a unei trădări interne, care nu poate fi scoasă din discuţie. Ambele ipostaze sunt în conflict cu adevărul faptelor. Mihail Gorbaciov, fără nici o recunoaştere, cât de cât notabilă, în Rusia de astăzi, a acceptat pierderea „cordonului sanitar” pe care şi-l crease URSS, pentru a se proteja după al doilea război mondial, dar şi a alianţei militare –pactul de la Varşovia- creată ca reacţie la înfiinţarea NATO, şi nu în ultimul rând al propriei pieţe comune (CAER) care adusese avantaje economice deloc neglijabile. La 22 decembrie 1989, chiar în ziua căderii lui Nicolae Ceauşescu, deputaţii sovietici „aplaudau public evenimentele de la Bucureşti”, iar a doua zi Mihail Gorbaciov evoca ideea unui ajutor acordat noilor conducători ai României. SUA, Marea Britanie şi Franţa au aşteptat zilele de 24-25 decembrie pentru a proclama, prin vocea diplomaţilor lor, că ar putea susţine o intervenţie sovietică în România. Încât până şi Moscova a reacţionat printr-un răspuns plin de răceală. „Partea americană poate considera că doctrina Brejnev le aparţine, ca un cadou din partea noastră”. Clar este un lucru: Nicolae Ceauşescu era conştient, de la o vreme, că menţinerea la putere nu mai depindea de el şi nici de acoliţii lui: viceamiralul Ştefan Dinu, fos şef al Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA) între 1978-1990, avusese informaţii fezabile cu ceea ce urma să se întâmple în România. Încă un semnal, care decriptat sugera ce urma: după încheierea celui de al 14-lea Congres al Partidului Comunist, în noiembrie 1989, ambasadorul sovietic Evgheni Tiajelnikov era rechemat, fără a se reîntoarce. Semn rău. Va reveni după revoluţie. Moscova avea obiceiul de a rechema ambasadorii din ţările în care pregătea ceva. Căderea lui Nicolae Ceauşescu –în jurul căruia cultul personalităţii depăşise orice limită de bun-simţ- a fost un eveniment mediatic, prin care, într-un interval scurt trebuia distrusă aura favorabilă cu care Occidentul, uneori cu binecuvântarea sovieticilor, îl încununase pe liderul de la Bucureşti. Cei care în 1968 erau mândri că sunt români, în 1988, când Ceauşescu împlinea 70 de ani, nu mai nutreau nici un sentiment de complicitate afectivă cu liderul lor. Agenţia ex-iugoslavă Taniug, cotidienele belgrădene Ekspres şi Politica, Nepszava din Budapesta, referindu-se la bilanţul revoluţiei de la Timişoara publicau cifre aberante de morţi, arestări, condamnări la moarte. Potrivit unei statistici publicate în 2014 de Institutul Revoluţiei Române, între 17-22 decembrie, au murit 271 de oameni, din care 73 la Timişoara. Rolul de detonator al declanţării revoltei la Timişoara de pastorul Laszlo Tokeş a fost scurt şi eficient, fiind continuat de falşii turişti sovietici. Cine a tras? Veteranii Securităţii şi-au clamat nevinoviţia şi n-au existat dovezi împotriva lor. Armata a fost acuzată fără probe convingătoare. Neclarităţile au rămas nelimpezite. Distrugerea ideatică a comunismului a fost opera comuniştilor revoltaţi. Această „biserică” (Adam Michnik „Mărturisirile unui dizident revoltat”) putea fi zdrobită din interior, doar de eretici, niciodată de cei de altă credinţă. O revoltă împotriva partidului în numele partidului, împotriva comunismului în numele comunismului. Ne putem întreba dacă Mihail Gorbaciov chiar a ştiut ce face, sau mai exact a fost forţat din raţiuni economice să facă ceea ce a făcut. În 1990 va primi premiul Nobel pentru pace, după ce încă din 1987 revista Time lua decizia riscantă, la acea vreme, de a-l numi „Omul anului”. Ţelul său final mărturisit era un sistem social-democrat pe modelul scandinav, „un far al socialismului, pentru întreaga umanitate”. La numai două săptămâni după decernarea premiului Nobel, „The Economist” îl îndemna pe liderul sovietic să preia în economie exemplul unuia dintre cei mai notorii dictatori din acea perioadă, Augusto Pinochet, articolul intitulânduse „Michail Sergheevici Pinochet”. Va cocheta cu „băieţii de la Chicago”, devotaţi ideilor lui Milton Friedman, Boris Elţîn. Pentru a accepta reunificarea celor două Germanii, deşi condiţionase acest demers prin ieşirea Germaniei din NATO, va primi de la Helmut Kohl o ploaie de mărci germane. Ziua de 22 decebrie 1989 este rugul unui regim politic. Ziua în care începe cursa finală spre moarte a soţilor Ceauşescu, după o autentică evadare cu elicopterul. La Craiova revoluţia s-a terminat în jurul orei 13.30 când revoluţionarii au pătruns în actualul Palat Administrativ. Au fost mulţi oameni curajoşi, în acea zi de acum istorică, care merită respectul de circumstanţă. În zilele de 23-25 decembrie, Craiova s-a confruntat cu o stranie invazie aeriană, la fel de reală precum „extraterestrul” cu care s-a întâlnit Amza Pellea într-una din cele mai populare parodii de televiziune. În total s-a estimat că armata a lansat, împotriva lor, circa 30 de rachete sol-aer, din care 22 şi-au „lovit ţinta”. La sol nu s-a găsit nici o urmă de aparat doborât, semn că acele apariţii pe radar au făcut parte dintr-o diversiune radioelectronică pregătită din vreme. După 32 de ani enigma elicopterelor fantomatice lovite de antiaeriana armatei a 3-a Craiova, condusă atunci de generalul maior Dumitru Roşu, n-a fost dezlegată, rămânând intactă „precum în cer, aşa şi pe pământ”.