17 februarie 1945-22 decembrie 1989: Oficial, atât a durat!

N-avem de unde să ştim cu exactitate, decât din rapoartele inspectorului regional de poliţie Constantin Dumitrescu * şi şefului Siguranţei, comisar Dumitru Neagu, adresate organelor ierarhic superioare, cum a fost instalat ca prefect comunist al judeţului Dolj ing. Nicolae Celac, tatăl fostului ministru de Externe, Sergiu Celac (din primul Guvern Petre Roman, ex-translatorul de limba engleză al lui Nicolae Ceauşescu), şi al arhitectei Mariana Celac (o lideră a Pieţei Universităţii), soţia matematicianului Mihai Botez, devenit dizident şi apoi ambasador al României la ONU (1992-1994) şi, timp de un an, la Washington. Ca să ştim pe cei cai stăm. Ultimul lider comunist al Doljului a fost, aşa cum spuneam şi în numărul de ieri al cotidianului nostru şi cum de fapt se ştie, universitarul Ion Traian Ştefănescu, iar ultima încercare a acestuia de a se adresa mulţimii din Piaţa Prefecturii din Craiova a fost în ziua de 22 decembrie 1989. Ca un paradox, purta şi de această dată, ca şi la instalarea care avusese loc, în Sala de spectacole a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, cu doi ani în urmă, un pulover alb pe gât, evident sub haina de la costum. O similitudine între cele două momente bornă istorică – 17 februarie 1945 şi 22 decembrie 1989 – există: ambele s-au petrecut sub presiunea maselor şi atenta supraveghere a militarilor înarmaţi, care străjuiau întreg perimetrul în care se află amplasat ceea ce numim Palatul Administrativ. Dacă ne referim puţin la contextul internaţional nu putem să facem abstracţie de părerea unui avizat în materie, gen.(r.) Aurel Rogojan, exprimată în cartea sa „1989/ Dintr-o iarnă în alta… România în resorturile secrete ale istoriei”. Şi spune aşa reprezentantul intelligence-ului românesc: „În contextul în care, în aproape întreg anul 1989 liderii conservatori est-germani, cehoslovaci, români, bulgari şi cubanezi au avut serios de luptat cu Gorbaciov, conducătorii reformatori unguri au deschis frontierele spre Austria pentru exodul cetăţenilor est-germani, creând astfel o breşă foarte serioasă în Cortina de fier. Dând o mână de ajutor lui Gorbaciov împotriva lui Ceauşescu, conducerea Ungariei acceptă ţinerea la Budapesta a unei reuniuni a reprezentanţilor exilului românesc, invitaţi la celebrarea funeraliilor victimelor represiunii revoluţiei maghiare din 1956. Se adoptă cu acest prilej şi o declaraţie comună cu Forumul Democratic Maghiar – «Declaraţia de la Budapesta din 16 iunie 1989», care stipulează caracterul Transilvaniei de spaţiu de complementaritate, în care dreptul la reprezentare politică autonomă trebuie garantat”. Aşadar, să repetăm: în RDG, la 17 octombrie, Erick Honecker era eliberat din toate funcţiile deţinute şi înlocuit cu Egon Krenz, fost secretar al CC, responsabil cu armata şi serviciile secrete. În Cehoslovacia, ramura locală a KGB-ului din cadrul STB-ului i-a readus în actualitate pe unii dintre protagoniştii „primăverii de la Praga”: Alexander Dubcek şi fostul său ministru Zdenek Mlymar, care nu se angajează. La Sofia, Peter Mladenov îi succede lui Teodor Jivkov, dar nu pentru mult timp. La Varşovia şi Budapesta, oamenii lui Gorbaciov se aflau deja la putere. Modul în care Mihail Gorbaciov a urmărit evenimentele din România este de acum de notorietate. În plină sesiune a Sovietului Suprem, el primea informaţiile de ultimă oră, expunându-le deputaţilor şi precizând că în România sunt aşteptate evenimente importante. Când turnura evenimentelor a căpătat aspect de război civil, puterile occidentale – dar în primul rând SUA – au făcut declaraţii publice în sensul mandatării URSS să intervină militar în România. Conform lui Alexander Adler (Le Point, nr.11-56/12 noiembrie 1994), pentru prima dată şi ultima oară în istoria sa, în decembrie 1989, KGB a contribuit în mod eficace, la Bucureşti, la răsturnarea unei dictaturi.

Ştefan Andrei şi nu doar el vedea „zdruncinătura” prin martie-aprilie 1990

Dialogul maraton al lui Ştefan Andrei, „unul dintre cei mai eficienţi, înzestraţi şi inteligenţi demnitari comunişti”, cum l-a definit academicianul Dan Berindei, cu istoricul Lavinia Betea, sub titlul „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiaveli”, este de fapt o radiografie a sistemului politic românesc, în 1989, şi mai ales poziţionarea lui în lume. Fost ministru de Externe şi apoi viceprim-ministru al Guvernului, postură din care a dirijat comerţul exterior şi plata integrală a datoriei externe, apropiat afectiv de Craiova, originar fiind de la Podari, legat sufleteşte de această zonă geografică şi oamenii ei, Ştefan Andrei are referiri avizate la creanţele externe pe care urma să le încaseze România, după „zdruncinătura” prevăzută pentru martie-aprilie 1990, într-o evaluare raportată la proiectul lui Mihail Gorbaciov. Când se anticipa că presiunea externă va creşte foarte mult şi cu fiecare zi. Se aveau în vedere rezervele valutare, peste două miliarde de dolari, silozurile pline de cereale şi un şeptel peste optim, toate acestea permiţând o relaxare a preţurilor şi chiar o creştere artificială imediată a nivelului de trai. Nici chiar pe 17 decembrie 1989, când s-a ştiut cu exactitate, mai exact s-a spus în şedinţa CPEx ce se petrece la Timişoara, nu s-a anticipat deznodământul din ziua de 22. Ştefan Andrei vedea astfel lucrurile: „Nicu Ceauşescu «provizoriu» pe funcţia lui Nicolae Ceauşescu, evitându-se instalarea Elenei Ceauşescu. Piese cu greutate în noua construcţie erau Ion Traian Ştefănescu şi Ioan Totu. Se mai vorbea de Nicolae Giosan, de Ion Dincă, dar, în general, orice discuţie era în deplină clandestinitate”. Comuniştii se detestau între ei chiar la vârful sistemului şi fiecare se dorea altceva, semn că îşi pierduseră de mult capul şi nu înţelegeau că drumul nu mergea decât spre prăpastie, fiindcă era cu neputinţă să nu ţină seama de ceea ce se petrecuse de jur-împrejurul României, şi de proiectul lui Mihail Gorbaciov, paradoxal împărtăşit de omologul său american, George Bush.

Particularităţile revoluţiei la Craiova

Impactul emoţional decisiv asupra evenimentelor derulate la Craiova şi în Dolj l-a constituit trimiterea, în noaptea de 20 spre 21 decembrie, din Craiova spre Timişoara, a cinci garnituri de tren pline până la refuz cu muncitori de pe platformele industriale Electroputere, Oltcit, Fabrica de Avioane, Combinatul chimic, înarmaţi cu bâte şi lopeţi militare din depozitele Gărzilor patriotice, pentru descurajarea huliganilor din Timişoara. Cum în Gara Timişoara au fost aduse pentru gărzile patriotice plecate din Bănie mari cantităţi de apă minerală, pâine caldă şi alte alimente, s-a preluat doar scânteia revoluţiei şi a fost adusă la Craiova. 22 decembrie 1989, la Craiova a fost o zi cenuşie. Coloana demonstranţilor, pornită de la Întreprinderea Avioane, şi-a îngroşat rândurile pe parcurs, cu muncitorii Întreprinderii de Utilaj Greu, Întreprinderii de Metal-Lemn, Întreprinderii de Maşini Agricole şi Tractoare, IMMR şi Oltcit, scandând „Libertate”, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică”, „Armata e cu noi”, „Fără violenţă”, „Jos tiranul, jos Ceauşescu”. După difuzarea ştirii că Ceauşescu a fugit, de către radioul public şi Televiziunea Română, întreg aparatul de partid al Comitetului judeţean Dolj a părăsit sediul, retrăgându-se pe uşa dinspre English Park, actuala intrare în Palatul Administrativ. În după-amiaza zilei de 22 decembrie şi în zilele următoare, Armata a III-a, condusă de gen.maior Dumitru Roşu, lt.col. Ilie Marin şi lt.col. Dumitru Cioflină, va fi supusă unui veritabil bombardament cu zvonuri, mai ales după ce a început isteria cu teroriştii, care erau peste tot şi nicăieri. Oricum, acolo unde erau lucrau bine, fiindcă a fost plin Doljul de turişti sovietici. Momentul Brădeşti, din „Jurnalul sinteză al misiunilor primite şi acţiunilor unităţilor armatei”, menţionează evenimentul din 25 decembrie 1989, din apropierea comunei respective, când în zorii zilei s-a deschis focul asupra a opt autoturisme străine, mai exact sovietice, cinci dintre ele fiind imobilizate, unul ars complet, trei reuşind să scape pe un drum lateral. S-au declanşat grave suspiciuni între armată şi Ministerul de Interne. Doljul părea condus de eşantioane de limitaţi solemni, din care unii exaltaţi. Toţi membri ai Partidului Comunist. Lipsită de un centru de comandă, în absenţa unor dizidenţi cu relief, I.D. Sârbu se prăpădise anterior, deşi şi dacă ar fi trăit nu ştim ce ar fi putut face, revoluţia de la Craiova, parte integrantă a revoluţiei române, a avut, aşa cum spunea filosoful Miklos Gaspar Tamas, în „Scrisoare către prietenii mei români”, partea de fanfaronadă, mai ales la constituirea primului Consiliu Judeţean provizoriu al Frontului Salvării Naţionale. Nu toţi care au intrat în sediul fostului Comitet Judeţean de partid, actual Palat Administrativ, sau au ieşit în stradă, întâmplător sau nu, s-au proclamat ulterior revoluţionari, revendicându-şi drepturi aferente. Unii au fost oneşti, excesiv de oneşti, cum ar fi Marian Trandafirescu şi Constantin Bărăgan, şi nu doar ei, ataşaţi unui crez, – dar nici o revoluţie nu se construieşte pe rigoare juridică şi nici o faptă nu poate fi cântărită corect fără a fi situată mai întâi în sosul care a produs-o. S-au înregistrat 19 morţi şi 100 de răniţi în zilele care au urmat, potrivit comunicatului Procuraturii Militare. Căderea lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu, a întregului CPEx, a structurilor judeţene de partid, a fost opera mulţimii. Precumpănitor, a comuniştilor revoltaţi. Această biserică putea fi zdrobită din interior doar de eretici, niciodată de cei de altă credinţă. A fost o revoltă împotriva partidului, în numele partidului, împotriva comunismului, în numele comunismului. Schimbarea regimului de stat, în decembrie 1989, nu a fost o restauraţie democratică şi nici o joncţiune cu tradiţia precomunistă, când democraţia fusese şi şchioapă şi debilă şi altfel decât în restul Europei. Toate scenariile, care mai de care mai elaborate, vehiculate în anii care au urmat, n-ar fi fost posibile, pe lângă cozile de topor, nu greu de identificat, fără aportul celor mulţi, ieşiţi în stradă.

* Constantin Dumitrescu, fost funcţionar al Ministerului de Interne, în epocă inspector regional de poliţie la Craiova, după instalarea deplină a comuniştilor la putere a fost arestat, anchetat şi trimis cu domiciliul obligatoriu la Dumbrăveni, unde a decedat în iulie 1952 (Arhiva SRI, fond documentar, Dosar 81581 Vol 4).