Am trecut ieri, spre prânz, aproape accidental, prin spaţiul acestei ultime (cea de-a XXXIX-a) ediţii a Târgului Meşterilor Populari, conferind consistenţă şi fast Pieţii „Mihai Viteazul” şi, ca de atâtea ori, m-am retrezit sub incidenţa aceluiaşi sentiment de satisfacţie şi admiraţie, retrăit, ca de fiece dată, la limita unei emoţii irepresive. În pofida frigului greu tolerabil al acestui capricios sfârşit de octombrie, sub coperturile amenajate, expuse pe mese ori pe jos, cu pricepere şi iscusinţă în deplin consens cu harul de meşteşugar al fiecăruia, vizita dictată, concesiv, de un interes strict „comercial”, efect nefast şi ea al consumismului galopant al zilelor noastre, şi-a adăugat, cu un firesc grăitor în sine, valenţele unei degustări artistice: un prilej, din păcate tot mai rar, de întâlnire cu artefactele iscusinţei şi harului cu care satul românesc a fost dăruit de-a lungul veacurilor. Aproape 150 de meşteri – unii dintre ei îmbinând, aş zice, de o manieră „brâncuşiană”, înzestrarea nativă cu truda istovitoare – oferă câteva mii de producţii care, în diversitatea lor într-o paletă ameţitoare, restituie ceva dintr-un patrimoniu spiritual cu valenţele mai mult decât evidente ale unuia dintre tezaurele cele de preţ pe care (încă) mai avem şi pe care, mă tem, riscăm să le risipim. Ori chiar să le pierdem.
Cândva, în tinereţe, am cunoscut şi am scris pe câţiva dintre artiştii olari vâlceni, am cunoscut şi am scris despre unele ţesătoare de prin sudul oltean, fără a mai vorbi despre unii dintre cei mai autentici şi mai vestiţi, în timp, păstrători ai tradiţiei autentice a cântecului popular.
Acum, sub impactul întâlnirii de ieri cu aceşti meşteşugari subsumaţi, unii dintre ei, arealului artei, m-am trezit asaltat însă de alte întrebări, alte gânduri, alte îngrijorări din alaiul acelora pe care lumea de azi, de-acum globalizată şi haotică, supuse unui bombardament mediatic pe cât de subminant pe atât de nefast şi în înstrăinarea noastră de propriile valori patrimoniale şi, într-un fel, de noi înşine.
Succint – căci un astfel de discurs ar merita nu doar aprinse şi fructuoase dezbateri ci chiar linii consistente în orice program politic -, neliniştile mele, eufemistic numite astfel, privesc lipsa cvasi-totală a unor proiecte de politică majoră, naţională, de promovare şi de susţinere a acestor meşteşuguri în interior, dar mai ales în afară. Sunt mai curând un critic al „globalizării” (ghilimelele denunţă nu procesul în sine, în fapt de-acum istoric obiectivat, ci maniera în care s-a instalat, manifestat, nutrind o politică mondială discordantă şi inechitabilă, favorizând încă mai mult pe cei dinainte favorizaţi şi aruncându-i spre periferia consumistică pe cei parcă tot dinainte desemnaţi fără de favoruri!), dar nu ignor că, chiar şi în cadrele ei concurenţiale dictate de o economie de piaţă doar retoric presupus liberă, culpa, cea mai mare, ne aparţine în întregime.
Şi, acolo printre minunile acelea ieşite din mintea, din inima şi din mâinile pline de har ale meşteşugarilor sosiţi în aceste trei zile în Bănie, mi-am amintit de păţania pe care au păţit-o, cu câteva zile în urmă, tot nişte „meşteşugari” şi ei, creatori de produse alimentare cu specific autohton, ajunşi la un mare târg de profil la Paris în baza unui acord cu Guvernul tehnocraţilor de la Bucureşti şi lăsaţi de izbelişte, abandonaţi pe trotuare. Căci – gândesc – dacă globalizării nu ne mai putem sustrage, ce ne împiedică să ticluim, măcar cu un strop din iscusinţa şi sârguinţa acestor meşteşugari, nişte programe pe care, cu tenacitate şi cu temeritate, să le facem funcţionale, astfel încât produsele acestea de o unicitate pe care numai valenţa lor artistică le ţine isonul, să devină un etalon al exportului nostru în lume?
Şi, ca un test, cum opera brâncuşiană „Cuminţenia pământului” a devenit un caz, nelipsit de un iz scandalos, mă întreb, pe linia destinului uriaşului din Hobiţa, dacă nu cumva „mutarea” unor creatoare de ii româneşti ori a unor făuritori de artefacte din lemn prin vreun arondisment parizian, n-ar reface, la o altă scară, tocmai „istoria” genialului sculptor?
