Pe la mijlocul anilor ’90 ai veacului trecut, adusesem, împreună cu conducerea de atunci a Facultăţii craiovene de Litere, doi dascăli de la Universitatea pentru străini din Perugia ca profesori asociaţi spre a consolida departamentul de italianistică. Despre unul dintre ei, Renzo Pavese, torinez şi coleg de generaţie cu marele românist Marco Cugno, am avut prilejul să relatez în câteva ocazii. În ce-l priveşte pe cel de-al doilea, Mario Olivieri, lucrurile au stat, din propria-m culpă, cu totul altfel. Probabil şi că el a ţinut, în decursul unui singur semestru, câteva prelegeri la secţia de Istorie de atunci ce aparţinea aceleiaşi facultăţi. La acele cursuri l-am însoţit pe post de traducător, după ce îl cunoscusem la el, acasă, ca un reputat specialist în istoria mentalităţilor.
Se ocupase, cum avea să-mi probeze, în lucrări de interes nu doar în Italia, despre statutul şi evoluţia mentalităţilor din Anglia, Franţa, Spania, Germania etc. În scurtul timp petrecut la Craiova, mi-a mărturisit în câteva rânduri că i-ar fi fost imposibil să repete o cercetare de acest gen şi despre mentalităţile noastre. Fiindcă i-a fost greu, aproape imposibil, să ne „descifreze”. Printre altele, îl surprindea apetitul nostru pentru… divertisment (şi distracţie), de vreme ce, obişnuit să-şi savureze cafeaua matinală înainte de cursul la care îl însoţeam, la barurile deschise pe atunci vizavi de Universitate, nu găseam un loc liber.
Mai târziu, avea să mă întrebe cum poate cineva supravieţui, ca dascăl universitar, cu 85 de dolari pe lună. I-am răspuns, dându-i exemple încă şi mai şocante, că se putea supravieţui şi cu infinit mai puţin: era vorba de acele pensii pentru bătrânele „ceapiste” ale noastre care nu depăşeau, dacă nu mă înşel, uneori, chiar suma de 5-6 lei în banii de atunci.
Cu Mario Olivieri n-aveam să mă mai întâlnesc în decursul celor mai bine de două decenii de atunci. Mi-a înmânat însă atunci o carte a sa consacrată lui Machiavelli la care mă îmbia s-o citesc cu atenţie pentru interpretările sale insolite, în răspăr cu mai toată istoriografia politologică de care aveam ştiinţă. Şi mă avertiza ceea ce ştiam – ori ar fi trebuit să ştiu – că, din nefericire, mai toată lumea îl citează pe autorul florentin, fie că nu l-a citit deloc, fie că l-a citit prin intermediul altora, fie că, pur şi simplu, dă bine. Titlul cărţii pe care am regăsit-o recent în biblioteca mea este: Il Potere. Saggio sul Principe di Machiavelli („Puterea. Eseu despre Principele lui Machiavelli”.
Îmi amintesc că am citit-o pe nerăsuflate, incitat de spiritul analitic şi disociativ al autorului şi tot atunci m-am apucat s-o fac cunoscută şi cititorului român.
Nu mai ştiu de ce n-am reuşit (problema subvenţionării era, fireşte, un argument esenţial, însă nici interesul vreunei edituri dintre cele apărute precum ciupercile… n-a fost mai încurajotor). Cert e că am regăsit traducerea de atunci şi, recitând-o, încă îi resimt cu aceeaşi forţă actualitatea. Este şi motivul pentru care am decis să restitui aici câteva din fragmentele ei, urmând, cine ştie, ca interesul absent prin ani să revină într-o lume în care o altfel de lectură a capodoperei machiavelliane se impune la fel ca în urmă cu peste jumătate de mileniu când a fost plămădită.
Mario Olivieri
PUTEREA (Eseu despre Principele lui Machiavelli”)
INTRODUCERE (I)
Dacă numele lui Machiavelli e înconjurat de o atmosferă particulară şi dacă numai faptul de a-l pronunţa pare să evoce o lume populată de diabolice prezenţe şi plină de intrigi, aceasta se datorează unei supraevualări moraliste şi unei erori de perspectivă în aprecierea operei sale fundamentale, Principele.
Sigur, nu vrem să dăm termenului «supraevaluare» nici o valoare care să depăşească descrierea şi constatarea unui dat de fapt.
Doctrina «politică» a lui Machiavelli a fost înălţată şi extinsă atât încât să fie făcută să semnifice ceva ce nu era nici în intenţiile autorului şi nici în logica doctrinei înseşi.
Reţinuse şi indicase aceasta Machiavelli ca susţinător al unei nete separări între morală şi politică sau ca unul din iniţiatorii acelui exil căruia ar fi trebuit să-i fie supusă orice ordonare şi normare metafizică a omului şi a sferei activităţii sale aceasta reprezintă o judecată care atinge doctrina efectivă a lui Machiavelli, bazată pe un criteriu evaluativ şi interpretativ impropriu şi pe categorii culturale posterioare, inadecvate, anacronice.
Pe de altă parte, şi absolvirea indirectă de o presupusă stare de dizgraţie care se poate obţine prin argumentări ale filosofiei croceene nu serveşte deloc la reinserarea lui Machiavelli în comuniunea oamenilor “drepţi”, şi fiindcă este arbitrară şi abstractă distincţia operată de Croce şi fiindcă, mai radical, nu are sens să vrei să absolvi pe cineva sau ceva care n-are de fapt nevoie de absolvire (cfr. B. Croce, Etica e politica, Bari, Laterza, 1956, p. 255).
Se cere o considerare a lui Machiavelli şi a operei sale într-o lumină cu totul diferită şi într-o perspectivă mai aderentă la textul şi la intenţiile ce se revelează în opera şi în finalităţile declarate ale acesteia.
Nu se poate, în aceste analize, trece cu vederea peste consideraţia preliminară a ambianţei istorice şi a situaţiei în care se iveşte Principele. Dar e la fel de limpede că situaţia ambientală şi atmosfera istorică nu pot fi considerate ca determinante pentru această operă şi pentru orice operă în general.
O metodă interpretativă cu caracter cazuistic şi determinist, pe de o parte, ar face mult mai uşoară, întrucât mecanică, lucrarea de înţelegere, pe de alta ar fi atât de simplă încât ar deveni simplificatoare şi grosolană. Ambianţa, de fapt, şi situaţia, admiţând că se pot determina cu aproximaţie, sunt în orice caz unele dintre componentele unui organism foarte variat şi complex care trăieşte din multe alte aporturi fără a se reduce vreodată la vreunul dintre ele sau la suma lor. Întrucât ceea ce face singulară şi, de aceea, nerepetabilă opera este tocmai personalitatea care sintetizează şi deopotrivă depăşeşte diversele componente, se situează în ele, dar există totdeauna dincolo de ele.
De aceea, şi cei care sunt ispitiţi de o justificare a teoriei Machiavelliene considerând-o ca răspuns adecvat şi coerent la necesitatea de a salva Italia de rapacitatea străină care, tocmai în acele vremuri, începea să-şi plaseze rădăcinile în peninsulă, arată că ţin foarte mult seama de influenţa eventuală a unei situaţii istorice şi politice acordând şi o excesivă consideraţie exortaţiei finale din ultimul capitol al Principelui.
Există şi cei care, mişcaţi de trista situaţie a Italiei de atunci şi vibrând de lupte şi de idealuri risorgimentale, nu ezită să cadă în anacronism înglobând, sentimental şi deci precipitat, pe Machiavelli printre precursorii ideii de unitate naţională, rebotezându-l astfel în baia purificatoare a unui astfel de nobil ideal. Sunt evidente, în acest caz, limitările fie cu caracter istoric, fie cu caracter teoretic care fac o atare teză de nesusţinut. Dar pentru toate aceste tentative de interpretare, Machiavelli apare tras din toate părţile şi supus la toate bisericile şi la toate grăbitele botezuri; însă el, dincolo de astfel de arzătoare exegeze, nu voia să spună nimic mai mult, şi nimic mai puţin, decât spunea.
Nu putem să nu atragem atenţia aici şi asupra unui fel de război religios dintre machiavellieni şi antimachiavellieni, dintre susţinătorii preeminenţei moralei şi cei ai supremaţiei politicii, întrucât ambele grupări arată că nu s-a evaluat în mod adecvat şi nu se evaluează nici acum ceea ce Machiavelli spunea şi afirma înlăuntrul unei considerări contextuale a Principelui fără ca vorbele sale să nu asume o valenţă diferită de cea pe care ele, intenţionat şi de fapt, au.
Şi astfel s-a ajuns la creaţia de figuri mitice ale “raţiunii de stat” şi ale “scopului care ar justifica mijloacele” şi altele asemănătoare, ce nu sunt altceva decât absolutizări ale unor momente în complexitatea teoriei machiavelliene.
Mai ales despre această discuţie, centrată în jurul termenilor moralei şi ai politicii şi raportului dintre ele, ne vom ocupa, încercând să le arătăm discutabila consistenţă. Şi, de fapt, în jurul acestei probleme s-au cristalizat discuţiile şi în legătură cu ea s-au definit poziţiile.
Uneori aceeaşi ardoare polemică a alterat termenii în discuţie într-un mod atât de amestecat încât aceea asupra căreia se discuta nu mai era cea asupra căreia se discută.
Urmează de aici că multe interpretări şi deducţii ar fi locuri comune, fără măsură dacă se raportează la Machiavelli, lipsite de aceea de orice fundament teoretic şi critic.
Va fi oportun să facem, în legătură cu aceasta, două distincţii esenţiale: cea dintre religie şi biserică şi cealaltă, dintre morală şi sistem moral.
