O insulă mică, sub 2 km pătraţi, cu puţin peste 700 de locuitori, port maritim şi loc muzeal cu repere istorice milenare, Ventotene e locul ales de premierul italian Matteo Renzi pentru o întâlnire, astăzi, cu Angela Merkel şi cu François Hollande, considerată un punct de cotitură pentru viitorul UE.
Mica insulă, din provincia Latina, şi-a câştigat o faimă, mai degrabă, tristă încă de pe vremea romanilor. Aici, împăraţii îşi trimiteau rudele apropiate, de preferinţă femei (fiice ori soţii), repudiate din cele mai diverse motive: Augustus pe fiica sa Giulia, Tiberius pe nepoata Agripina, dar şi Nero pe soţia sa, Octavia, acesta din urmă sub pretextul că nu-i dădea moştenitori.
Şi cum Mussolini îşi revendica aventura sa politică în descendenţa imperială antică romană, în 1941 a exilat în acelaşi loc o duzină de intelectuali şi politicieni, consideraţi inamicii săi. Printre ei, fostul şi carismaticul viitor preşedinte al ţării, Sandro Pertini, comunistul Luigi Longo, Umberto Terracini, Ernesto Rossi şi Altiero Spinelli. În acei ani, insula nu era locuită, iar vestigiile romane fuseseră abandonate ruinei, aşa încât exilaţilor, de toate culorile şi credinţele politice, nu le rămânea decât să dezbată între ei, ca pe vremea lui Platon şi Aristotel, probleme culturale şi, îndeosebi, de ordin politic.
Aşa s-a ivit ideea, în mintea lui Altiero Spinelli şi a lui Ernesto Rossi, oripilaţi de dimensiunea catastrofei războiului de a cărui victorie nici Mussolini şi, mai ales, nici Hitler nu se îndoiau, de a propune un proiect politic pentru viitorul bătrânului continent, menit, în viziunea lor, să nu mai trăiască niciodată conflictele armate. Se întâmpla în primăvara lui 1941, aşadar într-un moment în care dimensiunea grozăviilor Războiului nu puteau fi anticipate. Sub titlul „Pentru o Europă liberă şi unită. Proiect de Manifest”, el va deveni public doi ani mai târziu, după căderea lui Mussolini şi revenirea la Roma a exilaţilor din micuţa insulă. Ulterior, va intra în istorie sub genericul „Manifestul de la Ventotene”.
Nu-i deloc de ignorat faptul că media internaţionale consideră întâlnirea dintre cei trei „grei” ai UE (nu se ignoră faptul că premierul italian e cel care a contribuit la transformarea binomului franco-german în trinomul de acum) drept un eveniment crucial în care se joacă însuşi viitorul comunităţii, iar faptul că itinerariul va începe de la mormântul lui Spinelli de pe insulă şi va continua pe portavionul „Garibaldi” din portul ionic incumbă o simbolistică particulară.
Săptămâna trecută, cele mai importante media din spaţiul anglo-american relaţionau miza discuţiilor în formatul Renzi-Merkel-Hollande cu şocul Brexit, fiindcă, aşa cum se ştie, în octombrie Italia e chemată să voteze un referendum unic în istoria postbelică a ţării, în profil constituţional, şi în care, tocmai prin încăpăţânarea ce-i e intimă, Matteo Renzi şi-a pus la bătaie chiar destinul său politic. Al său şi al guvernului pe care-l conduce. Şi ca în cazul lui Cameron, dacă referendumul nu va trece, viitorul UE va fi aproape compromis.
Trei sunt „temele” discuţiilor de azi, ale căror finalităţi nu vor fi cunoscute când apar aceste rânduri, dar ele, oricum, nu vor constitui decât premise ale summit-ului UE din septembrie de la Bratislava, unde se crede însă că, în ipoteza unui acord de principiu, cei trei şefi de stat şi de guvern nu vor avea probleme în a le transforma în decizii unanim acceptate.
Întâia vizează proiectul instituirii unor batalioane europene cu scop defensiv, pentru moment, reduse la cele trei ţări care deja au pregătite contingente militare şi poliţieneşti în acest sens şi cărora ar urma să li se alăture alte şase.
Cel de-al doilea subiect, cu un succes mai previzibil întrucât deja prezent repetat pe agenda organismelor UE, se referă la fenomenul imigraţiei.
Şi, în fine, cu siguranţă cel mai controversat şi presupus mult mai tensionat, va fi insistenţa premierului gazdă de schimbare structurală a politicilor economice din UE. Cu o Italie anesteziată de aproape două decenii sub raportul creşterii economice, a şomajului, a deficitului bugetar, Renzi se bate de când a preluat frânele executivului de la Roma, pentru o mai mare flexibilitate a politicilor economice, într-o acerbă confruntare cu Germania şi, fireşte, cu Angela Merkel în scopul renunţării la cota de 1,6 la sută a deficitului, în schimbul unui plan de investiţii masive în economie – şi cu deosebire în educaţie şi în cultură – care să repornească motorul unei reale creşteri economice şi să rezolve condiţia de precaritate excesivă a conaţionalilor săi, ca şi al altor europeni.
Într-un cuvânt, o Europă mai puţin birocratică şi mai politică, capabilă să restituie Uniunii acea legitimitate populară năruită şi într-un moment în care dificultatea unor decizii atât de curajoase au un risc major în contextul anului viitor care va fi unul electoral în toate cele trei state.
