Mircea Geoană, nu doar un devotat legăturii trans-atlantice. Ceva mai mult!

De 30 de ani, clasa politică din România nu face consens, sau pur şi simplu nu place. Dar unde în Europa place pe deplin? Dacă ne gândim bine, cât de „îndrăgiţi” erau politicienii şi în perioada interbelică, ajungem fără să vrem la 14 februarie 1941 –anularea Constituţiei democratice din 1923- cu scoaterea în afara legii a partidelor politice şi menţinerea în viaţă doar a formaţiunii subordonate regelui Carol al II-lea (Frontul Renaşterii Naţionale). Deşi s-au schimbat garniturile de politicieni, au apărut şi dispărut formaţiuni politice, ce păreau tefere, deşi „Tangentopoli” din Italia anilor 90 a ajuns pe malurile Dâmboviţei, printr-o clonare a Mâinilor Curate, dezmembrându-se partide mari prin scoatere din scenă a unor lideri, trimişi la întristare sau pe arături, oamenii politici –indiferent de anvergura lor- rămân priviţi îndoielnic. Şi în absenţa lor, democraţia este de neconceput. Faptul că Mircea Geoană a devenit secretarul general adjunct a NATO este privit cel mult cu o satisfacţie bine temperată. Deşi este cea mai înaltă demnitate internaţională, adjudecată de un român, care eclipsează şi alegerea diplomatulu Corneliu Mănescu, ca preşedinte al celei de a XXII-a sesiuni ONU, la 19 septembrie 1967, şi, bineînţeles, alegerea altui diplomat român, şi acela legat de Craiova, Nicolae Titulescu, ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor, în 1930, aproape în unanimitate, reales anul următor împotriva uzanţelor. Societatea Naţiunilor a fost precursoare actualei Organizaţii a Naţiunilor Unite. Ar trebui privită cu atenţie, şi chiar mândrie, accederea lui Mircea Geoană, fost senator de Dolj, în actuala demnitate. Din mai multe motive. Norvegianul Jens Stoltenberg, actualul secretar general NATO (fost prim-ministru al Norvegiei între 2000 – 2001 şi 2005 – 2013, din partea Partidului Muncitoresc), s-a arătat încântat de alegerea făcută, întrucât în opinia sa „Geoană este un avocat al legăturilor trans-atlantice şi va aduce experienţa sa îndelungată de om de stat şi diplomat acestui post”. Scurt şi concis. Fost ambasador al României la Washington, apoi ministru de Externe, apoi parlamentar de Dolj, preşedinte al Senatului, ex lider al PSD, Mircea Geoană a fondat şi prezidat filiala românească a Institutului Aspen, un think-thanck american, cultivând fertile şi perene relaţii cu congresmani americani. De pildă cu John McCain, stins nu demult din viaţă, o respectabilă autoritate a republicanilor, a avut chiar o prietenie sobră şi atent întreţinută. Iritarea unora, prin desprinderea nu doar de realităţi, ci şi de un minim bun simţ, a făcut trimiteri la vizita privată, de „taină” cum au botezat-o nişte deştepţi de la noi, în Rusia în 2009, când se pregătea pentru alegerile prezidenţiale. De fapt s-a lucrat şi atunci la contaminarea lui Mircea Geoană cu buclucurile lui Sorin Ovidiu Vântu. Poate că sunt lucruri pe care nu le-am înţeles suficient de bine. Cu toate că elitele intelectuale – ELB – în plin exerciţiu de culturism democratic s-au manifestat împotriva sa, puţini cred astăzi că Mircea Geoană a pierdut alegerile prezidenţiale din 2009. Dar povestea este veche. Poate că aşa a fost, dar puţin a contat pentru oameni zdraveni la cap, care ştiu că parteneriatul Rusia-NATO, s-a deteriorat în 2014, pe mandatul de secretar general al lui Anders Fogh Rasmussen, după anexarea Crimeei, încercându-se acum, cu timiditate, şi destulă neîncredere, o reluare a lui. În 2011 s-a desfăşurat primul exerciţiu comun naval şi aerian NATO-Rusia. Decorat cu Steaua României în grad de Cavaler, Legiunea de Onoare a Franţei, Stella della Solidarieta a Italiei, Mircea Geoană a întrunit consensul premierului Viorica Dăncilă, preşedintelui Klaus Iohannis şi a tuturor instituţiilor de decizie. Este un pro-american convins, dar înainte de toate este un român convins. Ştie politica externă. Are flerul necesar practicării acesteia, are anduranţă admirabilă, se face agreabil în orice discuţie, şi după ce a traversat deşertul fără să ofteze, cu obstinaţie în spaţiul public, neîndoielnic va face faţă cu brio marilor exigenţe care îl aşteaptă. În ceea ce ne priveşte nu putem privi decât cu simpatie ridicarea, la o asemenea altitudine, de decizie, a unui om legat afectiv de Dolj, de oamenii acestei zone, cu care a făcut o chimie de neegalat, de oamenii politici, indiferent de apartenenţa lor. Şi astăzi mândri că au avut ocazia să-i strângă mâna, să-l îmbrăţişeze şi să-l voteze. Un om care i-a condus pe social democraţi în multe bătălii, unele câştigate, altele pierdute, care nu s-a crezut niciodată învins. Succes Mircea!