O afacere românească Dreyfus?

Tot filmul după-amiezii zilei de miercuri, cu fostul premier Adrian Năstase protagonist, a fost din cale-afară de răscolitor şi orice abordare nu scapă de impactul emoţional. Dovedind evident faptul că „afacerea Adrian Năstase” a devenit un scandal politic care a divizat societatea românească, aşa cum o făcuse, la vremea ei, afacerea Dreyfus în Franţa. Fost premier şi, apoi, preşedinte al Consiliului Naţional al PSD, Adrian Năstase a încercat să se sinucidă, când poliţiştii intraţi în casă cu mandat de executare a pedepsei urmau să-l preia şi să-l conducă spre încarcerare. A comis Adrian Năstase gestul într-un moment de asumare a vinovăţiei sau a cedat psihic, din disperare şi umilinţă, ca urmare a şase ani de hărţuire judiciară şi a unei sentinţe de condamnare definitive la doi ani de închisoare cu executare pe care a apreciat-o nedreaptă? Abordările sunt diferite. O tabără opinează, fără argumente convingătoare, dar cu îndârjire, că Adrian Năstase s-a simţit vinovat. Cealaltă invocă disperarea, ca urmare a unui dosar confecţionat, ceea ce a dus la tentativa de sinucidere. Dosarul „Trofeul calităţii” a fost dintr-un început unul cu iz de execuţie, sau aşa a fost perceput, când fără prejudiciu, când cu prejudiciu, deşi acesta nu există în contabilitatea ISC, conform expertizei cerute. Raportul martorilor a fost de 5 la 900. Subiectul dosarului l-a descris chiar Adrian Năstase într-un interviu recent pentru site-ul Lumea Justiţiei. Este vorba de afişe, căciuliţe şi pixuri, care ar fi fost distribuite în campania electorală din 2004, fiind acuzat, aşadar, nu în calitatea de prim-ministru, ci în cea de preşedinte de partid, care şi-ar fi folosit influenţa sau autoritatea pentru a obţine o finanţare suplimentară pentru campania electorală. Proiectul „Trofeul calităţii” nu a avut nici o legătură cu PSD sau cu Adrian Năstase ca preşedinte al PSD, nici în timpul, nici după campania pentru alegerile prezidenţiale din 2004. Chiar Traian Băsescu, opina Adrian Năstase, şi-a tipărit afişele electorale la Eurografica, unul din furnizorii de materiale electorale. Au existat destule umbre în derularea cazului, inculpatul Adrian Năstase fiind prezentat în chip de „duşmanul justiţiei” chiar în timpul judecăţii. Supralicitate au fost dovezile indirecte. Ceea ce a augmentat suspiciunea asupra deznodământului au fost, între altele, referirile politice ale unor lideri PDL, dar, precumpănitor, ale eurodeputatului Monica Macovei, fost ministru al Justiţiei, în diverse etape, până la a clama cu emfază că „magistraţii au demonstrat că pot rezista presiunii, aroganţei şi intimidărilor venite de la politicieni”. Cum însăşi Monica Macovei este politician şi a avut, slavă Domnului, repetate referiri la cazul Năstase, sugerând impactul asupra raportului pe ţară al MCV, întreg demersul său a dobândit alte conotaţii. Europarlamentarul PDL Monica Macovei nu are legitime competenţe de nici o natură asupra justiţiei din România, deşi sistematic livrează păreri cu impact asupra raportului de ţară, diametral opuse realităţii interne. Cazul Adrian Năstase nu este închis. Condamnarea la doi ani închisoare cu executare putea da peste cap convingerea multor politicieni cocoţaţi în vârful ierarhiei că justiţia nu îndrăzneşte decât să le ia scamele de pe costume. Dar n-a fost aşa. A existat o adevărată orchestrare a demonizării lui Adrian Năstase şi nu mai amintim producţia de editoriale partizane, să le amintim şi pe cele ale lui Tom Galagher (profesor la Bradford), în care Monica Macovei era simbolul binelui, iar Adrian Năstase simbolul oligarhiei corupte şi cinice. Orice scenariu de film are şi punctele lui slabe. Ceea ce vedem este că Monica Macovei a reuşit, parţial, „să-şi facă treaba” în justiţia română. Fără condamnarea lui Adrian Năstase, justiţia românească ar fi fost considerată în continuare nereformată, iar România în poziţii neavantajoase în clasamentele privind percepţia corupţiei. O singură observaţie: în Franţa, Nicolas Sarkozy este acuzat, în presă, de finanţarea ilegală a campaniei electorale din 2007 (afacerea Bettencourt şi afacerea Gaddafi), dar şi într-un alt dosar, „Karachi”. În nici o împrejurare din timpul campaniei electorale, dar nici ulterior, Francois Hollande şi actualul ministru al Justiţiei, Christiane Taubira, n-au făcut referiri la aceste chestiuni. Asistăm la o inflaţie de puncte de vedere ajuridice. Afacerea Adrian Năstase este abordată, cum spuneam, precumpănitor emoţional, dar nimeni nu dă răspunsul la întrebarea elementară: cum e să duci oamenii la nebunie, fără să fii, apoi, tulburat, ziua şi noaptea. Este motivul pentru care găsim o asemănare, nu singura, cu celebra afacere Dreyfus.