Dacă ar fi să aleg un moment al exploziei, în care s-a decis titlul de campioană al Ştiinţei, aş pune mâna pe finalul meciului de la Cluj. Oscilam în acel moment şi cel de acum un an, de pe Arena Naţională, când Ştiinţa pierdea cu 1-0 şi era nevoită să asiste la petrecerea de titlu cu maimuţăreli gen Avangers a celor de la FCSB. Dar după eşecul de la Cluj, ca un atlet care a căzut şi imediat a rupt-o la fugă, desprinzându-se de pluton, Ştiinţa şi-a recăpătat subit moralul, orgoliul, tonusul de campioană din acel moment dramatic.
Paradoxal, după ce pierdea cu 4-0, iar ardelenii sărbătoreau postura de lideri de parcă erau deja campioni, intonând „Slavă ţie, studenţie”, Ştiinţa a smuls virtual toartele trofeului. În acel moment s-a întrupat cumva „cinciul”. Din „grinta” lui Screciu, manifestată şi în faţa galeriei, dar şi la flash-uri, din figurile colegilor săi care parcă spuneau „Nu încetaţi să aveţi încredere în noi, nu ne lăsaţi acum!”, atunci când au venit să-i salute cei 300 de olteni care îşi părăsiseră familiile în a doua zi de Paşte ca să fie alături de Ştiinţa. N-au fost reproşuri, n-au fost capete plecate, au fost doar încurajări. Reciproce, fiindcă şi fanii şi jucătorii aveau nevoie de ele. Ca la un semn, dintr-o parte şi de alta a gardului peluzei de pe „Cluj Arena” s-au ridicat pumni către cer, s-au încleştat fălci, s-au muşcat buze până la sânge, s-a strigat la unison, cu maximă speranţă. Atunci, acolo, Ştiinţa de pe teren şi din peluză a fost una şi aceeaşi şi a stabilit că va fi campioană. Fanii şi jucătorii s-au privit în ochi reciproc şi au simţit că la final se vor bucura de event. Cine a fost acolo poate să confirme că nu s-a pierdut deloc încrederea, ci a fost doar o răscolire a orgoliului.
„Simt că o să fie bine, le garantez suporterilor. Sunt mândru de echipa mea, am încredere fantastică şi îi aşteptăm pe clujeni la Craiova” dixit atunci Screciu, care în seara aceea şi-a căpătat cu adevărat statut de lider. Căpitan la acel meci, Screciu avea să dea drumul la alunecări, precum Alberto Tomba, şi nu s-a oprit decât după ce Ştiinţa a luat Cupa şi campionatul. Ştiinţa se putea apăra la 0-1, când a rămas în inferioritate numerică, dar a jucat de parcă era cu un om în plus. Alb-albaştrii au atacat permanent, dar au fost penalizaţi pe contraatac, cumva parşiveşte. Întrebaţi de ce au mai riscat, fiind în 10 şi nu au aşteptat să ciupească un egal, după o eventuală fază fixă, „leii” au răspuns, în privat: „I-am simţit slabi, ni s-a părut că putem să-i batem şi-n 10!” Atunci părea uluitor un astfel de răspuns. Dar dacă revezi ocaziile din acel meci şi le pui şi lângă „manita” din ultima etapă, feeling-ul actualilor campioni a fost justificat.
Un fost antrenor clujean, cu mare experienţă de viaţă şi de fotbal, Remus Vlad, a simţit momentul şi avea să-l împărtăşească recent în gsp: „Cred că titlul a fost câștigat de olteni deja la finalul acelei înfrângeri cu 4-0 de la Cluj. Fiindcă atunci, dacă știm cum e firea oltenească, s-a declanșat spiritul lor. Care a tot mocnit, până duminică seară, când a explodat. Dincolo de orgoliul lor extrem de mare, a contat și dorința asta, după atâta așteptare. De atâția zeci de ani n-au mai fost atât de aproape, nu doar de un trofeu, ba chiar de două. Iar înfrângerea aia de pe Cluj Arena i-a înrăit foarte tare”.
Cine a fost oaspete în Bănie ştie foarte bine că ar trebui să se teamă cel mai mult atunci când Ştiinţa e prejudiciată, e umilită de adversari, de arbitri sau chiar trădată din interior, aşa cum s-a întâmplat de multe ori. În alte condiţii, fanii îşi pot sabota propriii jucători, pot apărea fratricide, dar când se zgândără orgoliul oltenesc şi se întreţine flacăra, fiindcă oltenii se aprind şi se sting la fel de uşor, e rost de revoltă. Vorba cântecului „Cin’ se ia cu mine rău, să-l păzească Dumnezău, că sunt şarpe de dudău, de-ăl galbin de muşcă rău…”
Craiova avea nevoie de o umilinţă precum cea de la Cluj pentru a i se aprinde orgoliul mocnit. Iar când flama s-a aprins, a fost devastatoare la revanşa din ultima etapă, din Cetatea Băniei.
