De Giuseppe Cifarelli şi de traducerile sale (cele din Leopardi şi din D’Annunzio) am aflat întâia oară pe la sfârşitul anilor ’60, când nepoftit, dar entuziast student în italianistică la Craiova, le-am descoperit prin revistele româneşti de altă dată pe cont propriu şi le-am citit cu o curiozitate deconcertantă: era al doilea nume italian, alături de cel al profesorului Ramiro Ortiz, care-şi punea semnătura sub traduceri din italiană în română. Dacă primul constituia un caz în sine, iar, prin biografie şi prin angajament cultural şi scolastic, putea fi deferit unei înţelegeri de principiu, cel de-al doilea avea darul să instige, cu atât mai mult cu cât singurele informaţii ce se puteau obţine la data aceea despre el vizau activitatea sa de funcţionar italian de bancă în România, pentru mai multe decenii. Am aflat abia imediat după ’90 că, de fapt, Cifarelli venise la noi la vârsta de un an şi că, urmând aici studii şcolare şi trăind, la Focşani, la Bucureşti şi, apoi, la Sibiu, în cercuri bancare şi în cercuri culturale (membrii Cercului de la Sibiu îl cunoşteau foarte bine), inculca în propriul destin biografic suficiente garanţii pentru întreprinderile sale de traducător.
Când, imediat după evenimentele din decembrie 1989, i-am citit traducerea „Divinei Comedii” (adusă, se pare, de regretatul Marin Sorescu pentru „Scrisul românesc”, dar publicată de Ion Deaconescu, la editura „Europa”), surpriza a fost totală: „sunetul” capodoperei divinului florentin în limba lui Eminescu era indiscutabil „nou”, altul decât cel impus în conştiinţa lectorului român de întreprinderile precedente, cele ale lui Coşbuc, Alexandru Marcu, Etei Boeriu. Acest „sunet” nou avea darul de a intriga şi mărturisesc că încă mă intrigă, la a doua lectură pe care tocmai o parcurg, cu originalul în faţă, în această a doua ediţie românească, datorată Editurii clujene „Dacia”. Surprinzătoare, spre exemplu, sunt frecventele opţiuni ale traducătorului (italian, totuşi) pentru un lexic românesc mult mai marcat de o culoare „locală” şi „populară” decât cele ale Etei Boeriu (şi chiar ale lui Coşbuc), chiar dacă literaritatea nu pierde nimic din prestigiul autoimpus ; în plus, păstrarea unor „denivelări” prozodice (semn neîndoielnic al caracterului neconcluziv al operei, căci travaliul traducătorului nu fusese dus până la capăt, iar varianta pe care o avem în faţă este deopotrivă opera intervenţiei benevole şi generoase a lui Titus Pârvulescu) sunt, în opinia noastră, preferabile unor ajustări „euritmice” de circumstanţă, făcând parcă mai posibilă pătrunderea în chiar universul plasmatic al universului dantesc. Există, fără îndoială, multiple propuneri cel puţin curajoase în această variantă cifarelliană, ce pot fi discutate ori chiar amendate (dantologii noştri, câţi vor fi mai rămas, vor trebui să se ocupe de ele), rămâne însă o certitudine: ne aflăm în prezenţa unei oferte de invidiat, căci această nouă (veche !) traducere a capodoperei danteşti sporeşte prestigiul culturii româneşti (situând-o de multă vreme printre cele mai privilegiate din lume în privinţa interesului pentru Dante şi pentru poema sa), iar faptul că ea aparţine unui italian care, funcţionar de bancă în România interbelică, a continuat să trudească, până la moarte, în Italia, într-o aproape clandestinitate eroică, la finalizarea ei, îi conferă un plus de autenticitate ontologică demnă de invidiat.
Cum anticipam, traducerile din Leopardi şi din D’Annunzio le cunoşteam din revistele vremii (nu şi pe cele din Carducci), chiar dacă ele apăruseră şi în volume, foarte probabil păstrate mai departe de privirile cititorilor de către cenzorii vremurilor ; ele sunt acum reeditate de editura „Jurnalului literar” în veşminte noi şi ispititoare. Toate aceste traduceri poartă în ele pecetea „figurii” dominante a lirismului românesc al epocii interbelice, cu evidente inflexiuni „tradiţionaliste”, din fericire însă conservând, prin aceasta, şi „sunetul” originar al celor trei „mari” italieni din ultimele două secole. Nu-i spaţiu pentru necesare analize pe text, ele se vor face cu siguranţă, atât cu poema dantescă (ce va intra, astfel, alături de mirabila încercare a regretatului Marian Papahagi, în patrimoniul „de lucru” al culturii româneşti), cât şi cu traducerile din Leopardi, Carducci, Pascoli şi D’Annunzio, ultimii trei frecventaţi cu asiduitate de către poeţii noştri încă de la începutul acestui veac, dar neasimilaţi, în optime momente, spiritului poetic autohton într-o sincronie necesară.
Cu titlu doar de „semnal”, la care fatalmente suntem constrânşi să subscriem pentru moment, ne simţim obligaţi, în acelaşi ton încă „protocolar”, să anticipăm că eforturile absolut benedictine, nutrite dintr-o admirabilă pasiune pentru cele două culturi şi, în special, pentru limba şi pentru cultura românească, „traduse” acum în aceste trei volume impresionante, inaugurează de pe acum o nouă experienţă literară căreia cititori şi specialişti sunt invitaţi să-i confere consistenţă.
