Despre Mihai Viteazul dincolo de filmul istoric cu acelaşi nume!

0
111

MVZilele Mihai Viteazul, la Craiova, aflate la cincea ediţie, s-au redus la întinderea ultimului weekend. S-au inaugurat, sâmbătă dimineaţa, într-un cvasi-anonimat, doar aparent salvat de alocuţiunile unor reprezentanţi ai administraţiei publice locale şi judeţene (Ion Prioteasa, Mihail Genoiu, Cristian Şovăilă) în Piaţa Mihai Viteazul, au cuprins câteva evenimente, să le spunem notabile, între care filmul istoric (producţie 1970) realizat de Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, cu premieră pe 13 februarie… 1971. Un film artistic, destul de discutabil, inclusiv din punct de vedere al adevărului istoric, menit să alimenteze propagandistic valul de mândrie naţională care cuprinsese România, după „scena balconului” din august 1968, când liderul de la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu, refuzase să se supună suzeranului moscovit. Nu comentăm aici filmul. Comentăm în schimb, nu pentru prima dată, substanţa manifestărilor prilejuite de Zilele Mihai Viteazul. Care în opinia noastră ar putea insera şi comunicări ale unor istorici ai facultăţii de profil, din cadrul Universităţii din Craiova. Nu suntem obsedaţi de istorie, fiindcă problemele prezentului se rezolvă cu mijloacele prezentului şi din perspectiva prezentului, dar ar cam trebui „ca şcoala academică din Bănie”, să convină asupra mitului Mihai Viteazul, un domnitor pe care, pe bună dreptate, îl revendicăm, deşi „îl plâng şi clopotele de la mânăstirea din dealul Târgoviştei”, cum patetic ne încredinţa P. P. Panaitescu, un mare demolator de mituri, citat de istoricul controversat Lucian Boia. Domnitorul care a reuşit să stăpânească, pentru scurt timp (1599-1600), cele trei provincii reunite trei veacuri mai târziu, în România modernă, va fi receptat ca „unificator” abia la mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsind cu desăvârşire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu spre 1800, la Şcoala ardeleană. Prin ambiţioasa operă a lui Nicolae Bălcescu începută la 1847 şi neîncheiată, încă, la moartea sa în 1852, „Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”, ţelul acţiunilor domnitorului este net proclamat: unitatea naţională. El, „voi a-şi crea o patrie mare pe cât ţine pământul românesc”, (N. Bălcescu. „Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Academiei 1886). Prin Nicolae Bălcescu, Mihai Viteazul se impune decisiv şi definitiv ca prim ctitor al României moderne. Opera lui Nicolae Bălcescu este considerată o premieră în istoriografia românească. Mai menţionăm doar un detaliu: dezbateri în jurul lui Mihai Viteazul au existat, primul volum al „Istoriei românilor”, de C.C. Giurescu (1935) şi „Monografia lui Mihai Viteazul” (1836), a lui P. P. Panaitescu, au fost aspru recenzate de Nicolae Iorga. De la acesta în „Istoria lui Mihai Viteazul” (ediţie îngrijită de Aurelia Loacă şi Claudiu Cucu – Ed. Sitech – 2008), putem reţine un sfat: „când se va pregăti aceată generaţie să se atingă şi de această mare figură a lui Mihai Viteazul, i-aş da un sfat, acela de a deveni eroică înainte de a atinge eroii”. Tot Nicolae Iorga în „Istoria românilor pentru poporul românesc” vol. I, pag. 210-211, privitor la raporturile lui Mihai cu Ardealul, „fără să aibă în minte lămurit, ca azi, ideea unităţii naţionale, pentru care acele timpuri nu erau încă deplin pregătite, el îşi zicea că o să poată stăpâni ca domn peste satele româneşti de aici, cum stăpânea asupra satelor româneşti din principatul său”. Mihai Viteazul i-a unit într-adevăr pe români, dar nu la 1600, ci postum la 1918. Suntem oricum, în continuare, în faţa unei discuţii serioase, care nu poate fi redusă la glumiţe, cu care ne-am cam făcut de râs, enunţate de unii care s-au vrut „colegi” cu marele domnitor.