Cazul descumpănitor al familiei Bodnariu, căreia autorităţile norvegiene i-au luat copiii, cu vârste cuprinse între 2 şi 10 ani, dar şi un bebeluş de numai 3 luni – ajuns în atenţia presei internaţionale – a proiectat “o lume pe dos”, greu de înţeles de noi, dar neînţeleasă şi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, unde a fost discutat. Implicând o familie cehă din Norvegia, un caz similar a dus la o dispută diplomatică majoră între Oslo şi Praga, preşedintele ceh Miloş Zeman, comparând serviciile sociale norvegiene că acţionează asemenea… naziştilor, acuzaţie pe care Ministerul Copiilor de la Oslo a descris-o, potrivit BBC News, drept absurdă. Dincolo de particularităţile, dacă nu nuanţele fireşti, în cazul familiei Bodnariu – Norvegia investind totuşi în protecţia drepturilor copiilor –, Barnevernet-ul rămâne o organizaţie cu erori de judecată, unele cu consecinţe profunde – fiindcă, putem vorbi şi de ipocrizie –, care te lasă mască, dacă putem spune aşa, cum te lasă şi soluţia Tribunalului din Oslo la plângerea extremistului ucigaş, Anders Breivik, 37 de ani, pentru “rele tratamente” în închisoare. Autorul atacului terorist din 22 iulie 2011, soldat cu 8 victime la Oslo şi 69 în insula Utoya, în majoritatea adolescenţi, considerat o persoană periculoasă, condamnat la pedeapsa maximală de 21 de ani, care va rămâne probabil pentru tot restul vieţi în închisoarea de maximă securitate de la Skien (la 100 km de Oslo), va primi cu titlul de daune interese suma de 330.937.50 coroane norvegiene, aproape 35.800 euro din partea statului norvegian. Într-o motivare, pe 37 de pagini, magistratul Helen Andenes Sekulic a reţinut că “interdicţia tratamentelor inumane şi degradante reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică” şi că acest principiu “se aplică fără a se lua în consideraţie circumstanţele, inclusiv teroriştilor şi criminalilor“. Trimiterea a fost făcută la articolul 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Breivik a denunţat, de asemenea, violarea vieţii private şi familiare prin limitarea comunicării cu exteriorul. Comentariile sunt aprinse pe marginea soluţiei judecătoreşti. Pe de o parte, se vorbeşte de un sistem judiciar care funcţionează şi respectă drepturile omului, inclusiv în condiţii extreme, pe de altă parte se invocă protestul din partea Asociaţiei apropiaţilor victimelor. Dacă Breivik, simpatizant al extremei drepte, poate fi numit om, el plângându-se de sistemul carceral, pe motiv că îi ruinează sănătatea, discuţia se complică. Dispune pentru confortul său de 3 celule, un televizor, un calculator neconectat la internet, aparatură de forţă, cărţi şi ziare. Şi, pe deasupra, nu-l încearcă nici un sentiment de căinţă, regret, consternare la faptele abominabile al căror “erou” a fost. Această dublă măsură, de-a dreptul iraţională – şi referirea vizează atât cazul Bodnariu, cât şi cazul Breivik – cu care se operează în societatea norvegiană, pare pentru noi greu de înţeles.
