Dacă vă plac poveştile şi păpuşile, trebuie să o cunoaşteţi pe Eleonora Preduţ! Norica, aşa cum îi spune toată lumea. De 40 de ani este unul dintre oamenii din spatele scenei fără de care nici un spectacol al Teatrului pentru Copii şi Tineret „Colibri” nu ar vedea luminile rampei. Este şi mamă şi tată pentru mai toate personajele ce întâi capătă contur în schiţele scenografilor, apoi prind viaţă în mâinile actorilor. Adică sculptor şi constructor de păpuşi. Cu pricepere, cu dăruire, Norica Preduţ împrumută fiecăreia un strop din sufletul său. Ca un Gepetto de poveste… în variantă feminină! „Scufiţa Roşie”, „Balonul scăpat”, „Elefantul tras pe sfoară”, „Prinţesa Majolenka”, „Păcală”, „Dănilă Prepeleac” sunt doar câteva dintre spectacolele pentru care a „păpuşărit”, cel mai des ca mâna dreaptă a maestrului scenograf Eustaţiu Gregorian, căruia îi poartă o admiraţie şi un respect aparte. A „furat” meserie de la meşterii bătrâni, în timp a învăţat ce înseamnă să faci echipă, ştie să „profite” de calităţile celor cu care lucrează şi se străduieşte să le pună mereu în valoare. Păpuşa sa este ca un copil care s-a născut, a crescut sub oblăduirea creatorilor şi pleacă apoi să înfrunte realitatea vieţii în spectacole… Dacă e pregătită sau nu, Norica Preduţ găseşte răspuns pe figurile spectatorilor, în special ale copiilor… Ei sunt cel mai sincer public!
Povestea meşterei noastre de păpuşi începe cu patru decenii în urmă, în 1973. Avea 19 ani, absolvise Liceul de Artă din Craiova şi se gândea că o să devină profesoară de desen. Îi plăceau artele plastice, în general – în şcoală studiase şi grafică, şi pictură, şi sculptură –, aşa că s-a îndreptat spre Institutul din Timişoara. Era prima dată când ieşea din Craiova. În plus, n-avea de unde şti cum e cu examenele, cât de riguroase sunt şi ce se cere. A „picat” prima. Decepţie mare! Şi-a spus că va munci mai mult, iar la anul, când va fi mai bine pregătită, va încerca din nou. Nu s-a mai întâmplat, căci între timp paşii au purtat-o, vrând-nevrând, către Teatrul de păpuşi din Craiova. Mai fusese cândva, când era mică, dar aşa… cum se duce orice copil, la spectacole.
„Nu m-am gândit niciodată că o să lucrez eu aici!”, afirmă, amuzată, Norica Preduţ, de parcă nici acum nu-i vine a crede că i s-a întâmplat, totuşi, ei. Dar cum s-a întâmplat? Profesorul de grafică din liceu, Vasile Buz, o recomandase pentru un post de sculptor de păpuşi pe o altă colegă a sa, numai că aceasta luase deja un concurs la Direcţia Comercială. I-a zis atunci Noricăi: „Du-te tu!”. Şi s-a dus. „Cum se spune, n-am avut nici în clin, nici în mânecă, până în acel moment, cu teatrul de păpuşi, n-am avut pile… A fost o întâmplare, dar se pare că aici a fost, pur şi simplu, locul meu”, afirmă, iar zâmbetul şi un soi de uimire copilărească îi înseninează chipul. I-a găsit la teatru pe director şi pe scenograful Eustaţiu Gregorian. Au angajat-o pe loc. „Bine, am să vin şi eu câteva luni ca să văd cum se lucrează şi să învăţ meserie”, le-a spus. Şi a învăţat toată viaţa, ba spune că şi acum, după 40 de ani, o face!
– Aţi învăţat de la artişti experimentaţi, care, mărturiseaţi la un moment dat, ştiau să şi construiască păpuşi, să le şi mânuiască, să şi interpreteze. Cine au fost cei cu care aţi ucenicit?
– Sunt cei cu care a pornit Teatrul de păpuşi în Craiova: Costel Ionescu, Adriana Stamate, Ivona Rudeanu – din păcate, dânsa nu mai este azi. Şi, bineînţeles, l-am avut pe domnul Eustaţiu Gregorian, de la care am învăţat meserie adevărată şi care a avut şi răbdare cu mine, pentru că eram neştiutoare. Foarte mult am învăţat de la actorii bătrâni, care au făcut această meserie din dragoste, din pasiune. Ei au avut cu totul alte profesii, dar la un moment dat viaţa i-a dus către Teatrul de păpuşi… Pe-atunci era secţie a Teatrului Naţional. Făceau totul la început: construiau păpuşi, decoruri… După aceea s-au separat, au apărut ateliere. Mi-au spus tot ceea ce ştiau, pentru că au fost oameni de caracter, dar meseria… se „fură”. Aşa că mai mult am „furat”!
– Oricât de idilică şi jucăuşă ar părea din afară, munca e muncă! E de joacă să fii sculptor şi constructor de păpuşi, doamna Norica Preduţ?
– Chiar de joacă nu e! Este muncă multă. Şi provocare foarte multă! Au fost nopţi în care eu nu am dormit pentru că nu ştiam cum va trebui mânuită o păpuşă, ce sistem trebuie să găsesc şi să realizez ca să iasă totul bine.
E muncă, e migală, e creativitate… din fiecare câte un pic. Trebuie să ai, într-adevăr, dotare: nu poţi fără să ştii să desenezi, fără să ai idee despre culori, despre forme, despre sculptură… Că dacă faci numai pe hârtie ceea ce ai avut în gând, dar nu poţi să execuţi… degeaba. Îţi trebuie abilităţi, dar îţi trebuie şi pasiune. Adică să îţi placă ceea ce faci şi să nu te gândeşti: „Cât câştig din treaba asta?”. Câştigi foarte mult sufleteşte…
E muncă de echipă „păpuşăritul” în Teatrul „Colibri”. Iar Norica Preduţ, ca sculptor şi constructor de păpuşi, e parte a acestei echipe, alături de regizor, scenograf şi actori, dar şi alături de tâmplar, tapiţer şi confecţioner. Prin specificul muncii lor, aceştia din urmă, împreună cu ea, realizează fiecare piesă ce compune păpuşa ori decorul. Şi tot ei execută sistemele tehnice ale mecanismului interior al marionetei după ce studiază schiţele scenografului. În atâta timp de „păpuşărit” însă, nevoia a învăţat-o câte puţin din fiecare meserie. «Este o muncă de colectiv, nu poţi zice: „Până aici este treaba mea, de-aici încolo e treaba altuia!”. Sunt momente în care nu poţi să stai şi pui mâna pe ferăstrău, pe ciocan, pe cleşte, te duci şi la polizor! Trebuie să faci! Chiar şi cu costumele păpuşilor… Croitorul le face, dar trebuie să îi dai linia, trebuie îndrumat. Lucrând de atâţia ani, ajungi să te pricepi să le faci pe toate de la cap la coadă! Bine, nu este timp pentru asta…», povesteşte Norica Preduţ, în prezent şeful atelierului de producţie al teatrului.
Ascultând-o, te-ai putea gândi că după 40 de ani de muncă în acest atelier, timpul i-a mai „ştirbit” din răbdare. Nici vorbă! Convingerea sa este şi acum fermă: indiferent ce ai face, trebuie să pui suflet, mai ales când te afli într-un astfel de loc. «Asta este, de fapt, ideea: când lucrezi într-un teatru nu poţi să mergi ca la serviciu. Adică mă duc, stau opt ore şi am plecat. Nu! Te duci acasă şi te gândeşti: „Oare cutare lucru cum trebuie făcut?”. Nu te poţi desprinde, chiar şi când gospodăreşti… Poate toci ceapă şi îţi spui în sinea ta: „Aaaa, ştiu cum să fac volanul ăla ca că nu se desprindă!”. De-asta zic… nu poţi să faci nişte lucruri numai pentru bani şi fix în cele opt ore».
– De câte ori s-a întâmplat să cereţi părerea unui copil despre munca dvs.? Sinceritatea pe cât de naivă, pe atât de crudă, ca şi fantezia lor cred că sunt de mare ajutor atât scenografului, cât şi sculptorului de păpuşi!
– Contează foarte mult părerea copiilor! În primul rând pentru ei lucrăm. Şi dacă un copil ţi-a spus „Vai, ce frumoasă este asta!”, atunci aşa este. Ei au o imaginaţie extraordinară… Înainte, noi făceam capul păpuşilor într-o formă stilizată. Poate că acel cap era de băieţel sau de fetiţă, dar în momentul în care copilul îl vedea, te trezeai că îţi zice: „Asta este o capră!”. Şi te gândeai: „Cum a putut să spună că e capră?!”. Dar, dacă te uitai mai bine, aşa, stilizat cum era, într-adevăr… Deci, poţi să înveţi şi de la copii, căci ei te pun la zid şi îţi spun franc în faţă multe lucruri.
– Sunt convinsă că nu de puţine ori rămâneţi uimită de comentariile lor… Vă mai amintiţi remarci care v-au stârnit râsul ori v-au pus serios pe gânduri?
– Îmi aduc aminte că, la un moment dat, au fost la noi la şcolarizare nişte persoane din Libia, din Siria, nu mai ştiu de unde… Unul dintre băieţi era negru. Lui i-a plăcut foarte mult Scufiţa Roşie – citise povestea – şi a desenat-o, dar într-o culoare mai… mulatră, aşa… Şi cu părul verde. Când a văzut-o însă unul dintre copii, a exclamat: „Ce bronzată eee! Da’ părul de ce e verde?”. Au fost foarte dulci!
Talentul de artist plastic al Noricăi Preduţ se manifestă atât de frumos în sculpturalitatea păpuşilor, în expresivitatea lor, în detalii de fizionomie şi de caracter. Iar de mare ajutor în munca sa nu îi sunt numai copiii, ci şi actorii pe mâinile cărora încape păpuşa. „Trebuie să i-o dai actorului în mână şi să-l vezi pe el că este mulţumit. Pentru că, dacă el nu interacţionează cu păpuşa, îşi va face rolul, dar nu iese nimic ca lumea. De aceea actorii urmăresc construcţia păpuşii de la început. Cei care sunt interesaţi, desigur, şi mă doare când văd că unii vin doar aşa… ca la serviciu. Dar în general au dragoste pentru meserie şi fac cu drag ceea ce fac. De multe ori vin şi stau lângă mine şi întreabă tot felul de lucruri. Chiar şi eu am nevoie de ei, pentru că unul e stângaci, altul are mâna mai mare, altul mai mică, altul mânuieşte cu două degete… Fiecare om este altfel. Şi contează foarte mult să lucrezi cu cel pentru care faci păpuşa”.
După ce îi dă chip, Norica Preduţ merge întotdeauna să o vadă pe scenă. Luminile rampei scot la iveală calităţile, dar şi defectele. „În timpul spectacolului mi-e drag să văd lucru făcut de mine”, mărturiseşte cu vocea sa caldă. „Sunt nemulţumită, de exemplu, când se întâmplă câteodată accidente, când actorului îi scapă ceva. Îmi pare rău şi zic că poate este şi vina mea, poate nici eu n-am făcut destul, poate…”. Când vine vorba despre spectacole încununate cu premii naţionale ori internaţionale la festivaluri şi gale de teatru de păpuşi, bucuria este şi mai mare: „Mulţi dintre actorii noştri au luat premii. Iar eu m-am simţit părtaşă la ele. Pentru că am zis că acolo este şi o fărâmă din munca mea”. Câte chipuri a creat în cei 40 de ani Norica nu mai ştie… Sunt sute! Şi toate i-au fost dragi!
– Din atâtea câte aţi creat, aveţi un personaj favorit?
– Un spectacol îmi este foarte aproape de suflet, pentru că e legat de viaţa mea personală. Este un spectacol de acum 32 de ani, „Cartea cu Apolodor”. Eram însărcinată cu fiul meu când lucram la el, în 1981. Am făcut cam totul, dar n-am apucat să finalizez, trebuia să nasc. Am venit, după aceea, la premieră. De asta mulţi colegi de-ai mei îi spun fiului meu Apolodor! Este spectacolul meu de suflet. Un spectacol frumos, mare… Păcat că a îmbătrânit…
– Dar vreo poveste, vreun destin mai aparte al unui astfel de personaj?
– Să ştiţi că mie mi-a plăcut fiecare păpuşă pe care am făcut-o, pe fiecare am iubit-o şi o iubesc. Şi îmi pare rău că au îmbătrânit şi ele… Dar chiar dacă-s bătrâne, chiar dacă spectacolele sunt casate, mie tot frumoase mi se par! Şi nu contează că este păpuşă sau că este costum cu mască. Îmi amintesc de „Balonul scăpat”, unul dintre primele spectacole la care am lucrat. Era un personaj… un băieţel care avea un cap imens şi costum… A fost o provocare pentru mine, care nu lucrasem măşti până atunci. Cum să le fac să fie şi uşoare, să aibă şi stabilitate pe capul actorului? Actriţa care interpreta era Rodica Prisăcaru, micuţă de statură şi îmi era şi prietenă… Mă tot gândeam cum să o ajut. Foarte provocator a fost pentru mine! Dar am reuşit până la urmă! A fost un spectacol foarte frumos, din tinereţea mea, la care am ţinut foarte mult.
Sub ochii Noricăi Preduţ, cortina Teatrului de păpuşi din Craiova s-a ridicat şi a căzut de mii de ori. Personajele cărora le-a dat chip au fost protagonistele a sute de poveşti. Bune ori rele, ele, personajele, au stârnit simpatia sau înverşunarea micilor spectatori, care, după caz, le-au rechemat la rampă cu frenetice aplauze ori le-au izgonit în cotloanele întunecate ale scenei, făcând ca binele să triumfe mereu. Părtaşă la atâtea sute de destine, inima Noricăi a tresăltat de fiecare dată cu emoţie. Dar întotdeauna ferită de ochii cercetători ai publicului, căci – deşi de-a lungul timpului a învăţat şi să creeze, şi să mânuiască – a trece de cealaltă parte a cortinei n-a tentat-o niciodată. A apărut, la începuturi, în câteva spectacole şi atât. „Am simţit că aici, la atelier, sunt eu. Atunci eram tânără, eram altfel şi putem să joc, mi s-a şi cerut. Dar am simţit că aici este locul meu. Şi cred că am ales foarte bine”.
N-a tentat-o nici să caute de lucru în altă parte, deşi a colaborat cu alte instituţii, inclusiv cu şcoli ori firme particulare, pentru care a realizat păpuşi, măşti, mascote şi câte şi mai câte. «Eu tot mereu glumesc spunând: „Să ştiţi că sunt fidelă!”», râde Norica.
– V-aţi ales şi cu… beteşuguri de pe urma acestei meserii? Lucraţi cu tot felul de substanţe, cu spatele încovoiat…
– E adevărat că am lucrat cu substanţe, în spaţii improprii… A fost o perioadă, când aveam sediul în clădirea de la Proiect S.A., în care am stat într-un atelier fără lumină naturală de zi, nu aveam aer… Dimineaţa mirosea a gaze de eşapament, pentru că lângă noi era un garaj… Când eşti mai tânăr nu bagi toate lucrurile astea în seamă… E adevărat că acum, când am făcut analizele obligatorii, nu respir prea bine, a zis medicul! Şi aici, unde stăm acum, este plin de mucegai. În plus, lucrăm cu prenadez şi cu aracet, toate sunt toxice…
– La capitolul „defecte profesionale” ce aţi trece? Aveţi obiceiul de a „colecţiona” lucruri aparent inutile, pe care apoi să le folosiţi în atelierul de creaţie?
– Sunt recunoscută şi printre prietenele mele pentru asta şi am dat tonul şi în atelier! La mine nimic nu se aruncă, nici un nasture, niciodată! Toate se aduc aici, pentru că odată şi odată li se găseşte întrebuinţare. Dar asta a rămas de la domnul Gregorian, care, tot aşa, aducea şi dânsul şi niciodată nu ne lăsa să aruncăm nimic. Tot timpul aveam saci plini şi, când se apuca să lucreze, zicea: „Hai, desfaceţi-i!”. Îi desfăceam şi îşi alegea ceea ce avea nevoie. Să ştiţi că din orice se poate face ceva. Nu pot spune că sunt materiale de bază, dar ne ajută foarte mult. Şi văd că fetele cu care lucrez la teatru la fel fac. Am noroc că una dintre ele ţine minte tot şi ştie exact unde să caute după ce ne trebuie!
Cu o mamă ca Norica Preduţ, s-ar zice că „micul Apolodor” – Andrei – a fost cât se poate de norocos: a avut parte de mai multe păpuşi decât toţi ceilalţi copii şi de joacă… cât cuprinde! Nu este însă chiar aşa: «Orice păpuşă pe care am făcut-o pentru mine a stat puţin acasă, imediat şi-a găsit locul în altă parte. Pentru că n-am putut să ţin pentru noi, întotdeauna am dat, zicând: „Lasă, să se bucure şi alţii”. Băiatul meu venea aici, în teatru, şi avea parte de această bucurie, pe când alţi copii, nu. Şi aşa s-a învăţat să fie generos. Dăruia cu plăcere…».
Încă de-atunci, Norica a descoperit interesul pe care meşteşugul ei îl stârneşte celor mici. Chiar băieţi fiind, prieteni de joacă ai fiului său, i-a învăţat cum se realizează păpuşi simple. „Mă uitam la ei că trăgeau şi la maşină! Aveau dorinţa asta de a învăţa. Copiii au o imaginaţie foarte mare, ei din orice pot să-ţi facă o păpuşă”. Mai târziu, alături de Adriana Teodorescu, actualul manager al Teatrului „Colibri”, Norica a avut ocazia, în cadrul atelierelor de creaţie organizate de Asociaţia Culturală GAG, să lucreze cu o mulţime de copii. Şi o va avea din nou, căci teatrul anunţă debutul, luna viitoare, al proiectului „Fabrica de poveşti” şi, odată cu el, al atelierului „Ucenicul păpuşar”. „Copiii pot să facă lucruri minunate dacă îi stârneşti. Nici nu trebuie să îi direcţionezi, doar să îi stârneşti! Mă bucur că de acum înainte vom avea posibilitatea şi la teatru să lucrăm cu copiii. Poate unul dintre ei, mai târziu, va veni să ne ia locul aici…”.
– Aţi făcut parte, alături de scenograful Eustaţiu Gregorian şi teatrologul Adriana Teodorescu, din echipa graţie căreia s-a deschis, la Casa Băniei din Craiova, Muzeul Teatrului de Păpuşi şi Animaţie. În urmă cu exact doi ani, la Gala UNITER, i se acorda Premiul pentru proiecte inedite şi realizări remarcabile. Cât de important e acest proiect pentru dvs.?
– A însemnat… aproape ce înseamnă copilul meu pentru mine! A fost foarte important ce am făcut acolo. A fost muncă foarte multă, dar atât de frumos am lucrat, nici n-am simţit cum trec orele… Sunt foarte mulţumită! Şi nu pentru că este primul muzeu din ţară, dar chiar a ieşit ceva deosebit! Poate că se vor face lucruri mai bune de-acum încolo, dar mă bucur că Adriana Teodorescu a avut tăria să pornească proiectul acesta, deşi cu foarte multe piedici, multă împotrivire… Mă bucur că am fost lângă ea şi că am păşit în acelaşi timp. Asta este important, să fii umăr la umăr cu cel cu care lucrezi. Eu nu m-am dus la Gala Premiilor UNITER, nu s-a pomenit numele meu acolo, dar pentru mine a fost o împlinire extraordinară. E o încununare a activităţii: o viaţă întreagă am făcut păpuşi, le-am văzut pe scenă, iar acum sunt acolo, în acel muzeu…
– Ce faceţi când nu „păpuşăriţi”?
– Când nu „păpuşăresc”… lucrez de toate! Am cochetat şi cu moda, am avut şi un atelier de croitorie. Înainte de ’89 lucram pentru Fondul Plastic: realizam textile unicat, pe care le imprimam. Pot spune că întotdeauna am făcut ce mi-a plăcut. Şi am făcut-o nu din orgoliul de artist, ci întâi şi întâi ca să-mi reuşească, cu pasiune. Am făcut-o apoi şi pentru bani. Multă lume spunea, referindu-se la mine: „Mă duc la croitoreasa mea!”. Pe mine nu mă deranjează. Înainte de ’89 am deschis expoziţii de design textil. Dar pe urmă am rămas la stadiul de a face pentru a câştiga, nu pentru a expune. Pentru că numai din ce câştigi aici, unde eşti angajat, nu prea poţi trăi…
Câţi mai sunt astăzi în ţară cei care meşteresc păpuşi… greu de spus. Şi mai greu dacă ne referim la cei care o fac cu pricepere, cu dăruire, împrumutând fiecăreia un strop din sufletul lor, din viaţa lor… Aşa, ca un Gepetto de poveste! „E o meserie foarte rară. Atunci când m-am angajat eu eram 42”, îşi aminteşte Norica. „Acum probabil că suntem mai puţini, pentru că sunt teatre mai puţine. Multe s-au desfiinţat ori au devenit secţii, altele au închis atelierele, pentru că nu şi-au mai putut permite să le menţină, şi comandă păpuşi în altă parte”, adaugă, referindu-se mai cu seamă la restructurările masive din 2010.
„Atunci când m-am angajat eu”… Sunt 40 de ani de-atunci. Se vor împlini în toamna acestui an, mai precis în octombrie. Se apropie, aşadar, pentru Norica Preduţ, ca şi pentru atâtea păpuşi pe care le-a creat, momentul… retragerii din decor. În 2014 se va pensiona şi ce o frământă mai mult este pe mâinile cui va lăsa această meserie. Două mâini dibace şi-ar dori, de bună seamă… „Mi-ar plăcea să vină cineva în locul meu… Cineva care să fi făcut Arte Plastice şi să aibă dragoste pentru meserie”, mărturiseşte. Vocea i se înduioşează, iar privirea îi cade pe cocoşul ciufulit cu pene păcurii care se odihneşte în faţa sa, pe masa de lucru din atelier, înainte de a-şi primeni ţinuta pentru o expoziţie de 1 Iunie. Lângă el – o întreagă suită de înaripate din „Cocoşelul cu pene de aur”, toate aşteptându-şi, cuminţi, rândul…
40 de ani, pe care Norica Preduţ nu se gândeşte să-i sărbătorească altfel decât făcând ceea ce ştie cel mai bine. „Anul acesta noi, ca instituţie, primim un sediu nou, avem un director nou – şi cu experienţă, şi cu pregătire, şi cu dragoste de meserie. Pentru mine este deja o sărbătoare! Să ne dea Dumnezeu sănătate, să ne bucurăm de tot ceea ce avem!”.
