Starea de fapt: Ambiţia disproporţionată a lui Nicolas Sarkozy

0
58
Nicolas Sarkozy

Preşedintele francez, Nicolas Sarkozy, stă ameninţător în sondaje, în perspectiva alegerilor prezidenţiale de anul viitor, iar duminică la primul tur al alegerilor cantonale, partidul său, UMP, a făcut o figură mai degrabă modestă, riscând să se plaseze finalmente, după socialişti, şi Frontul Naţional, acum condus de Marine Le Pen. Nicolas Sarkozy este, în schimb, în război. Şi-a dorit să fi primul pe terenul de luptă. Operaţiunea franceză a fost lansată sâmbătă după-amniază, cu zborurile avioanelor de luptă Rafales deasupra Libiei, fără ca apărarea antiaeriană să le neutralizeze. Ele nu au fost însoţite, la primele raiduri, de forţe americane şi britanice. Dar au anunţat startul operaţiunilor militare. În schimb anunţul lui Nicolas Sarkozy, făcut din sala de festivităţi a Palatului Elysee, a fost preluat de televiziunile întregii lumi. A vrut să fie vocal. Acum, Nicolas Sarkozy ar vrea să calce pe urmele lui Jacques Chirac, apărătorul popoarelor arabe, ale lui George W. Bush, atacatorul lui Saddam Hussein, în 2003. Franţa are destule interese economice în Africa, şi le doreşte extinse acum şi în Orientul Mijlociu. Ori, deja Liga Arabă a luat cunoştiinţă, mai exact s-a convins, că bombardamentele selective sunt fructul unei coaliţii nu atât internaţionale, cât esenţialmente americano-franco-britanice. Este şi motivul pentru care preşedintele francez ar dori „arabizarea” coaliţiei. A apelat, în consecinţă, Bin Zayed, emirul din Abu Dhabi, pentru a-l invita să participe, avioanele sale putând decola de la baza militară din Creta. Aparatele de zbor Miraj ale Qatarului, ar putea folosi, potrivit ministrului francez al Apărării, Gerard Longuet, baza Solenzara, din Corsica, pentru misiuni comune cu ale Franţei. Unele discuţii există şi în legătură cu conducerea operaţiunilor militare care ar trebui încredinţate NATO. Dar au fost greu de convins atât americanii, cât şi britanicii, care doresc comandamentul mediteranean NATO, de la Napoli, să accepte coordonarea cartierului general american de la Romstein, din Germania. Surpriza primelor două zile a fost statu-quo din teren, absenţa informaţiilor de calitate, şi lipsa contraofensivei colonelului Muammar Gaddafi, căruia nu i-a mai rămas decât posibilitatea de a-şi negocia predarea. Vreme îndelungată, Gaddafi a fost etichetat, în mod frecvent, drept „nebun”, deşi niciodată nu s-a stabilit că ar fi suferit de vreo boală cunoscută. El doar se preface a nu înţelege că „responsabilitatea de a proteja este mai presus de suveranitatea naţională”, concept aprobat în 2005, la summit-ul şefilor de state membre ale ONU. În schimb, televiziunile franceze au reprodus, fără să mai verifice, informaţiile Palatului Elysee, preluând titluri clişeu precum „Franţa în prima linie”, „Sarkozy – conducător şef”, „Conducere franceză împotriva lui Gaddafi”, s.a.m.d. Noroc cu presa americană – „New York Timnes” şi „Washington Post” – care aduce unele clarificări necesare, lămurindu-i şi pe…francezi. Statele Unite ale Americii vor decide singure, în cele din urmă, angajarea operaţiunilor diplomatice. Dar odată ce operaţiunile militare au fost antamate, Franţa sarkozystă a fost plasată sub comandă americană şi aşteptă deciziile lui Barack Obama şi ale secretarului de stat Hillary Clinton. Interesant este că însuşi preşedintele american a fost convins să intervină în Libia de trei femei: Hillary Clinton, Susan Powers – consilier pe Securitate, şi Susan Rice – ambasador american la ONU, care l-au asigurat că lumea arabă şi cea africană nu-l vor vedea ca pe un neo-Bush. Aşadar, ambiţia disproporţionată a lui Nicolas Sarkozy nu-şi are sensul, fiindcă a avut parte doar de politeţea americană „de a trage primul”. Şi nimic în plus. De puncte procentuale în sondaje este vorba.