Anunţul de la finele anului 2020, privind acordul de principiu între UE şi China, în materie de investiţii, a suscitat numeroase critici, Washingtonul văzând în respectivul acord un cadou politic făcut Beijingului, în timp ce o parte a eurodeputaţilor au denunţat lipsa de garanţii privind drepturile omului. La rândul ei China a solicitat Uniunii Europene să-şi vadă de propriile probleme, să nu mai distorsioneze realitatea şi evenimentele din Hong Kong, Xingjinang şi Taiwan şi să respecte suveranitatea şi legile Chinei. Unii au văzut în acord dorinţa europenilor de a marca autonomia lor strategică faţă de SUA, alţii o victorie simbolică a Chinei, când Joe Biden nu ajunsese încă la Casa Albă. Mai nou, Birmania a devenit o linie de front în rivalitatea geopolitică dintre China şi SUA. Acordul încheiat în videoconferinţa, la care au participat preşedintele chinez Xi Jinping, pe de-o parte, şi reprezentanţii UE, respectiv Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene, Charles Michel, preşedintele Consiliului European, Angela Merkel în numele preşedenţiei Consiliului UE, precum şi preşedintele francez Emmanuel Macron, pe de altă parte, are drept scop protejarea companiilor europene care investesc în China, astfel încât să se creeze „un echilibru mai bun în relaţia UE-China”. Interesul pentru acest acord a fost potenţat bineînţeles de interesele economice ale Germaniei şi Franţei. În termenii acordului se subînţelege că şi Beijingul doreşte să investească în Europa şi o şi face de mai mulţi ani. De la o vreme, Bucureştiul priveşte rece şi indiferent spre China, fără nici o justificare clară. Să ne reamintim doar că în perioada 25-28 noiembrie 2013, premierul chinez Li Kekiang, însoţit de o importantă delegaţie guvernamentală şi de oameni de afaceri, s-a aflat într-o vizită oficială la Bucureşti –prima vizită a unui premier chinez după 19 ani- prilej de rostire a unui discurs în Parlamentul României. S-au semnat atunci mai multe documente de cooperare bilaterală în domeniile nuclear, termocentrale, hidrocentrale, sanitar-veterinar, industrial, societăţi informaţionale şi culturii. A fost un moment bun, salutat de ambele părţi, România fiind ţara europeană din fostul bloc răsăritean cea mai apropiată de China, care a şi resimţit percepţia mâinii protectoare a Beijingului în momente delicate, ceea ce ne-a permis mai multă împăcare cu istoria şi un bun simţ patriotic în raport cu Moscova. Cel puţin până la punctul în care preţul a început să se plătească în frig, întuneric, scurt-circuitarea coeziunii comunitare. Gestul ministrului Transportului, Cătălin Drulă, prin memorandumul care prevede excluderea companiilor chineze la licitaţii pentru infrastructură -corect comentat de Cornel Nistorescu în „Cotidianul”- este descumpănitor, cel puţin din perspectiva gândului de recunoştinţă suplimentară pentru ajutorul nerambursabil în bani acordat de China în 1977, după cutremurul catastrofal şi 20 de ani mai târziu în 1997 când după Bancorex sistemul financiar românesc se pregătea de colaps şi atunci China comunistă a oferit României capitaliste un depozit bancar ce a contribuit decisiv la evitarea asfixierii. Trecem peste alte detalii, care n-ar face altceva decât să demonstreze că Bucureştiul s-a bucurat de mare respect în faţa autorităţilor chineze de-a lungul anilor (Richard Nixon, nu şi Henry Kissinger în „Diplomaţia”, recunoştea rolul de mediator în stabilirea relaţiilor diplomatice dintre SUA şi China), cu avantaje reciproce. În politica externă, momentan, Bucureştiul pare dezorientat, fără o cotă internaţională notabilă, şi pe parchetul politicii internaţionale este mai degrabă nesigur, nu întotdeauna convins spre cine să privească cu maximă atenţie. Ministrul Transportului, Cătălin Drulă, a făcut de bună seamă ce i s-a spus. Să admitem că a executat milităreşte comanda, mai ales că aflăm din cartea „istoricului” Victor Neuman „Neam, popor sau naţiune” (Ed. RAO) următoarele: „Ceea ce numeam cândva politica externă a unei naţiuni, astăzi tinde să se transforme în politica externă continentală. Aspiraţia UE este de a forma coerent şi unitar politica bătrânului continent în raporturile sale cu America, Asia şi lumea arabă. PE acest fond, diferenţialismul statal-naţional în materie de politică externă se va estompa în favoarea unei gândiri politice trans-naţionale sau supra-naţionale”. Acestea erau în 2015 predicţiile unui „istoric”. Dar când vorbim de UE şi de aspiraţiile acestui construct la cine ne referim: la birocraţii de la Bruxelles, la guvernul de la Berlin, la axa franco-germană, la Parlamentul de la Strasbourg, la comisarii UE, la elitele culturale sau cele politice? La 71 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice bilaterale cu Republica Populară Chineză, beneficiind de perenitatea unei prietenii autentice, este greu de înţeles ce se întâmplă în prezent, mai ales că începând cu Franţa şi Germania, nu puţine ţări membre UE au cele mai avantajoase relaţii economice cu China, care la rândul ei se află într-un război economic cu SUA.
