UE între capricii şi disensiuni

0
56

A fost nevoie doar de câteva evenimente nefericite ce s-au succedat, într-o succesiune alarmantă de-a lungul anului recent încheiat, pentru ca visul unei Uniuni Europene să-şi arate fisurile, lăsând scepticismului un larg spaţiu de afirmare. Criza mondială, din 2009, focalizată, aşa cum se ştie, într-un mod dramatic, în Grecia, ascensiunea statului islamist, atentatele teroriste de la Paris, conflictul sirian şi recentele agresiuni sexuale de la Köln din Germania pentru ca întregul edificiu să-şi etaleze, în modul cel mai neaşteptat, punctele slabe ale căror consecinţe fac, în aceste ultime săptămâni, capricii şi disensiuni mai vechi să capete măsura unor acute confruntări.

Poziţia de lider neoficial al Germaniei şi, ca atare, a Angelei Merkel, secondată mai bine de un deceniu de către Franţa (lui Sarkozy şi, apoi, a lui Hollande, a putut impune, în pofida unor reticenţe şi chiar obiecţii ale celor mai mulţi dintre membri, soluţia austerităţii ce şi-a arătat limitele mai curând şi mai pregnant decât era de aşteptat. S-a depăşit, ca în cazul Greciei, până şi tonul unui parteneriat, presupus a fi fost însăşi baza logicii proiectului unional, iar disensiunile dintre Nord şi Sud, interferate de un comportament „paternal” (în spectrul insidios al „Fratelui Mai Mare) faţă de statele est-europene, nou-sosite, n-au făcut altceva decât să alimenteze încă şi mai mult natura discrepanţelor.

Însă abia criza imigranţilor – mă rog, a refugiaţilor, cum se preferă – s-a dovedit o mişcare cel puţin inadecvată ale cărei urmări, departe de a se fi decantat încă în toată gravitatea lor, au generat o discordie în sânul organismelor de la Bruxelles ce-au împins vechile disensiuni până dincolo de limita unor dezbateri în contradictoriu.

Un lucru e cu siguranţă tot mai vizibil. Poziţia de „diriginte” deţinută de Germania, prin expertiza Angelei Merkel, e mai şubrezită decât oricând. Cu atât mai mult cu cât vocile distonante se fac resimţite la ea acasă şi nu doar din partea social-democraţilor aliaţi la guvernare, ci chiar şi din partea unor colegi cu roluri cheie la Bruxelles. Cazul ceva mai vechi al Ungariei lui Victor Orban e, acum, aproape umbrit de cel al noii conduceri a Poloniei, ieşind făţiş din jocul mai vechii diplomaţii unionale în care dezacordurile erau păstrate mai curând în surdină. Invocarea făţişă a respectării suveranităţii naţionale de către neoconservatorii de la Varşovia a sunat, pentru analiştii ceva mai puţin seduşi de „nuanţe”, ca un veritabil ultimatum.

Mai înainte, la ultimul summit UE din anul trecut, la Bruxelles, a izbucnit un conflict deschis între premierul italian Matteo Renzi şi Angela Merkel, în care tânărul politician din Peninsulă n-a făcut economie de reproşuri dure şi directe. Departe de a se fi încheiat, disputa a continuat chiar şi în ultimele zile, la o adunare publică Renzi a declarat ritos că nu există nicio „telecomandă” la Bruxelles ori Berlin prin care să se dicteze ce „program” trebuie să adopte Italia. Ulterior, s-a dovedit că înalţi oficiali ai CE s-au arătat îngrijoraţi de poziţia tranşantă a guvernului de la Roma în privinţa deciziei de a acorda cele 3 miliarde de euro Turciei în încercarea de a determina oprirea – sau trierea – valurilor de imigranţi sosiţi pe mare din Siria, dar şi din Irak şi Pakistan.

Deşi nedeclarate oficial, îngrijorările italienilor sunt legate, în baza neîncrederii în liderul turc, de teama de a nu folosi ajutoarele împotriva minorităţii kurde ori în alte scopuri legate de consolidarea unui regim cu evidente carenţe antidemocratice şi, deci, autocratice.

În sfârşit, cât despre spaţiul Schengen, nu sunt puţini, lideri şi analişti, care îl declară deja inoperant, dacă nu cumva deja cu totul de domeniul trecutului.