De la ateismul statal la misticismul habotnic

0
115

Nu a fost de ajuns că din douăzeci şi ceva de milioane de „comunişti”, adevăraţi ori nu, înregimentaţi ori doar creditori, fără reacţie, ai sistemului, ne-am metamorfozaţi în bloc în „anticomunişti”. Şi nu e vorba doar de milioanele de inocenţi, oameni simpli ţinându-se atât cât se putea departe de scena politicii instituţionalizate, cât îndeosebi de cei cu carnete şi activi la un nivel sau altul. Place ori nu, în rândul celor mai gălăgioşi contestatari ai regimului comunist s-au poziţionat majoritar cei de pe urmă.

Un fenomen similar s-a petrecut şi cu poziţionarea faţă de Credinţă. Şi de Biserică. Căci, dacă o majoritate, cea a oamenilor simpli, mai ales de la ţară, au continuat, chiar sub teroarea ateistă, să-şi practice credinţa, câteva milioane (şi nu e vorba doar de cei cu carnete roşii) fie şi-au disimulat comportamentul religios, fie, mai rău, au combătut frenetic credinţa.

O realitate, aceasta, care n-ar trebui ignorată din procesul schimbărilor de comportament intervenite după evenimentele din 1989 şi în mecanismul cărora s-ar cuveni identificate repere ale unor „dereglări” sub incidenţa multor paradoxuri ale acestor ultime decenii.

Ciudate, într-adevăr, vor fi fiind căile Domnului. Fiindcă, printre atâtea lucruri insidioase din aceşti ani de vinovată tranziţie, ceea ce mă intrigă în mod aproape scandalos este tocmai această bruscă, nefirească şi chiar caraghioasă „convertire” a unor bravi propagandişti a ateismului din vechiul regim.

Un sentiment de penibil, de greaţă chiar, mă vizitează ori de câte ori, la telefon ori pe stradă, aud acel „Doamne ajută!” pe post de salut. Şi el vine de la cunoscuţi, unii cu zgomotoase pretenţii intelectuale, pe care mi-i amintesc în ipostaze de aprigi propagandişti ai ateismului, scriind, la gazete, şi amendând, în micile colectivităţi, orice manifestare a semenilor lor în creuzetul tradiţional al credinţei. Cei mai mulţi nu pot invoca nici măcar condiţia, în parte justificată, că acele furori contra credinţei le-ar fi fost impuse. Nu, ştiu cazuri în care, în preajma Sfintelor Sărbători, ei se ofereau, cu o disponibilitate nefirească, să se înscrie în ceea, ce, într-o comunitate, se considera a fi o sarcină extrem de ingrată.

Acum întâlnesc pe stradă şi, preţ de minute în şir, îmi vorbesc de Dumnezeu şi de credinţă, pe tonuri de o evlavie discutabilă. E dreptul lor, se va spune: desigur, dar rămâne de definit natura acestor convertiri în planul autentificării unei vocaţii veritabile, în absenţa căreia religiozitatea riscă să fie asimilată unei habotnicii de gubernie slavă.

Nu ştiu câţi au sesizat un aspect de la ceremonialul instalării Guvernului Cioloş la Palatul Cotroceni: expresia „liturgică” din final – „Aşa să-mi ajute Dumnezeu” – urmată obligatoriu de semnul crucii. Cu siguranţă că toate acestea au fost formalizate într-o stereotipie, ca atâtea altele. Însă tocmai de aceea într-un stat declarat laic implorarea ajutorului divinităţii combinat cu semnul crucii pare o formalitate în care se stinge, de la sine, orice suflu de credinţă.

Ne aflăm, ca şi în alte contexte, în prezenţa uneia dintre gravele sfidări cu care ne-am ales în democraţia presupus liber-consimţită: de la ateismul statal, un veritabil atentat la intimitatea persoanei umane, am trecut, brusc, la o habotnicie „mistică”. Ghilimelele sunt menite să disocieze, aici, crezul curat al unor aleşi de caricatura lui în rândul unui popor de mireni.