Angelus Novus şi capcanele istoriografiei

0
71
Citeşte mai mult

Pare o modă astăzi, apetisantă formal, dar nelipsită de o bună doză de ipocrizie – şi de cameleonism – printre intelectualii noştri de a se proclama, zgomotos şi tezist, de… dreapta. O dreaptă confuz conceptualizată, aidoma şi antagonistei sale, stânga, ambele suferind de pe urma unei retorici îmbălsămate electoral, cu accente populiste egal distribuite între ele şi reciproc imputate de la una la cealaltă.

Dreapta aceasta de mucava îşi subsumează, cu o vehemenţă culpabilă, şi un anticomunism, căruia, în haloul unui discurs demni de nişte gardieni ai unei cauze în mare parte ficţionate, nu ezită să-i asocieze de-a valma, nu doar un filon marxist, ci întreaga tradiţie a unei gândiri centrate pe idealurile, în fapt perene, ale justiţiei, egalităţii, fraternităţii, solidarităţii şi, de ce nu, ale unei comuniuni creştine.

Lor, acestor „eretici” de conjunctură, dispreţuitori ai sărăciei şi avocaţi ai unei curse capitaliste camuflând o stare de junglă, în care stafia profitului cu orice preţ capătă o formă doctrinară, ar trebui să li se amintească, din istoria nu prea îndepărtată, câteva lecţii ce-au dominat gândirea europeană din preajma ultimului război mondial şi, mai ales, în deceniile ce i-au succedat.

Nu voi mai evoca de data aceasta, aşa cum am mai făcut-o, angajarea masivă a elitelor intelectuale europene pe frontul unei stângi care, fără a eluda bazele de principiu ale marxismului, le-au trecut prin filtrele unei critici deseori acerbe ce-au zdruncinat din temelii defectarea lui la nivelul structurilor întrupate istoric în graniţele închistate ale vechiului lagăr comunist.

Mă voi rezuma, sper la doar una dintre celebrele „teze de filozofie a istoriei”, respectiv la cea, printre cele mai difuze şi operante în gândirea occidentală din ultimele şapte decenii, în care, în marginea unui nu mai puţin cunoscut tablou al lui Paul Klee, Walter Benjamin, un iconoclast prin poziţiile sale, însă deplin înscris într-o tradiţie marxistă, el pune în dubiu însuşi modelul secular al istoriografiei tradiţionale. Teza, cunoscută sub genericul de Angelus Novus, e o descriere-interpretare a celebrei pânze, în care autorul remarcă „un înger ce pare pe punctul de se îndepărta de ceva asupra căruia îşi fixează privirea” şi îl descrie „cu ochii holbaţi, cu gura deschisă, cu aripile întinse…” Înapoia sa, un lanţ de evenimente în care vede doar o catastrofă, ce îngrămădeşte ruine peste ruine şi la aruncă la picioarele sale. Ar vrea să se sustragă, să învie morţii, însă o furtună suflă din paradis care îi încurcă aripile încât nu le poate închide. Urmează enunţul cel mai semnificativ care indică faptul că furtuna îl împinge irezistibil în viitor, căruia însă îi întoarce spatele, în vreme ce grămada de ruine se ridică înaintea sa spre cer.”

Progresul, decretează Benjamin, este chiar această furtună.

Cheia de natură etică sugerată în această viziune intens simbolizată consistă în viziunea mesianică a istoriei, adică în acea aşteptare necontenită de către fiinţa umană a unei mântuiri viitoare, în care omul e târât fără voie de către timp şi de către progres, lăsând îndărăt şirurile de tragedii şi de orori de care omenirea a fost capabilă. Istoria nu se mântuieşte prin voinţă divină, de aceea îngerul nou al lui Klee priveşte neliniştit trecutul, în timp ce vântul, metaforă pentru timp) îl împinge mai departe, când el ar vrea să rămână printre acele victime spre a conferi, printr-o comuniune, un alt set de semnificaţii.

Cum spuneam, Benjamin e, alături de Adorno şi de ceilalţi gânditori ai Şcolii de la Frankfurt, un critic al oricărei forme de capitalism, suspectat de o goană sălbatică spre un viitor în care nedreptatea e un clivaj asumat mai mult ori puţin ideologic şi în care nici un grăunte de mântuire nu coboară peste grămezile de ruine ale unui trecut născut instantaneu, întrucât un prezent structurat nici nu există, decât, poate, în forma fulgurantă a unei treceri pe sub aripile încurcate ale acelui înger nou.