Ocupată până peste cap cu exodul de refugiaţi, Europa pare prea puţin interesată de vizita Papei Francisc în Cuba şi în SUA. Cu excepţia, fireşte, a instanţelor, mediatice, dar mai ales politice din destinaţiile acestei întreprinderi papale, cea de-a treia, în ultimii 17 ani, la acest nivel pe care Vaticanul o propune ca opţiune cu un impact politic cu totul inedit şi, de aceea, surprinzător pentru liderii lumii de azi. Departe de ecoul vizitei, în ianuarie 1998, a Papei polonez Ioan Paul al II-lea, dar, cu siguranţă, surclasând-o pe cea a predecesorului său, Benedict al XVI-lea, din martie 2012, aceasta din urmă, începută sâmbătă, are toate datele unui eveniment cu adevărat epocal.
Contextul geopolitic cu adevărat excepţional, în care a devenit atât de evident falimentul intenţiei prea avântate de retrasare a unor noi sfere de influenţă, cu o unică eventuală superputere şi cu sateliţi disciplinaţi, blocaţi în propriile utopii, precum Uniunea Europeană, e principala cauză a importanţei vizitei papale. Nu trebuie însă ignorată nici carisma lui Francisc, franciscană în esenţa ei asumată, legitimată îndeosebi de chemarea sa la o Pace universală, dată fiind iminenţa unui al Treilea Război Mondial, pe care eminenţa sa îl consideră deja în act.
Cum era de aşteptat, statutul acestei vizite s-a conturat deja într-o duplicitate pe care media, mai ales cea transoceanică, s-a şi grăbit s-o divulge, chiar şi fără a o analiză la palierele mai adânci. De o parte, Cuba, comunisto-castristă, oficial atee, l-a întâmpinat pe Papă ca pe un adevărat apostol al lui Iisus, fapt relevant şi din perspectiva eşecului secular al ideologiilor marxizante de a nimici credinţa şi de a o substitui cu religia unui umanism colectivist; de cealaltă, SUA, aflată la începutul unui nou scrutin prezidenţial, poziţionând vizita papală la un nivel strict diplomatic, generând, prin câteva decizii specifice unei democraţii canonizate, şi disensiuni, cu o iotă de provocare a instanţelor de la Vatican. E vorba, înainte de toate, de prezenţa, deja anunţată, în rândul mulţimii selectate pentru salutul Papei, a unor personalităţi controversate, mai ales ale unor minorităţi aflate sub incidenţa respingerii bisericii.
Pentru Cuba, nu e vorba de o curtoazie gratuită. Miza e, ca de fiecare dată, enormă, ba chiar istorică, dacă e coroborată cu restabilirea, după mai bine de o jumătate de veac, a relaţiilor, deocamdată la nivel diplomatic, cu SUA. Izolată, cu o economie în plină recesiune, după abandonarea ei de către fosta URSS şi, de asemenea, pierzând nu doar comerţul avantajos cu foştii sateliţi ai Moscovei, ci şi, mai recent, câteva oportunităţi ale Venezuelei, ea însăşi într-o stare precară, Cuba lui Fidel îţi caută guri de ieşire şi o face, ca orice dinastie de familie, sub spectrul fratelui Raul, autoipostaziat într-un urmaş ceva mai moderat.
Însă miza cea mai urgentă a micii insule caraibiane o constituie determinarea nord-americanilor să pună capăt embargoului ale cărei consecinţe sunt de-acum vizibile în toată dimensiunea lor catastrofică. SUA cer, în schimb, ca de fiecare dată, relaxarea spaţiului politic sub semnul respectării drepturilor omului. Ceea ce doar formal pare o condiţie la îndemână. Cu ori fără acordul fratelui său mai mare, Fidel, Raul Castro a învăţat lecţia istoriei – ori a istoriilor – mai recente şi anume că cel mai mic gest de slobozire a libertăţii de conştiinţă nu e decât un pas spre răvăşirea ordinii constituite şi, în final, prin răsturnarea ei. Şi liderii americani cunosc lecţia chiar mai bine, mai ales că au „predat-o” cu succes în ultimele decenii.
Miza, aşadar, e cumva pe muchie de cuţit, iar Papa Franscisc îi cunoaşte şi el semnificaţiile, dar şi-a asumat premisele şi consecinţele în deplină cunoştinţă de cauză. Dar şi în deplin consens cu cei doi iluştri predecesori, dintre care, în ce-l priveşte pe Ioan Paul al II-lea, cel puţin un enunţ rostit la 25 ianuarie 1998 şi-a păstrat până acum o semnificaţie profetică:
„Cu uriaşele sale posibilităţi Cuba poate să se deschidă spre lume şi lumea poate să deschidă spre Cuba”.
Sub această emblemă, vizita Papei Francisc va fi un pas mic pentru cubanezi şi unul uriaş pentru omenire? Până la judecata Istoriei, nu ne rămâne decât să aşteptăm.
