Clubul „zgârciţilor” este doar o sintagmă, poate prea generoasă, fiindcă intransigenţa frugalilor, cu Olanda în frunte şi alături de ea, Austria, Suedia, Danemarca şi Finlanda, a dus negocierile din cadrul summit-ului european de la Bruxelles în impas. Aşadar, UE n-a avut de aşteptat prea mult, după Brexit, pentru a găsi un nou „domn NU” în persoana lui Mark Rutte, prim-ministrul liberal olandez, botezat „David Cameron zgârcitul” de un diplomat european, batavul putând conta pe susţinerea omologilor săi din Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia, în blocarea planului de relansare post-coronavirus de 750 miliarde euro conceput de Franţa şi Germania. A fost cel mai lung Consiliu European, după summit-ul de la Nisa, din decembrie 2000. Nici o concesie n-a fost suficientă pentru a convinge inflexibilul premier olandez. Emmanuel Macron s-a zbătut literalmente pentru a demonstra şi convinge că fără planul de relansare statele europene, grav lovite de recesiune, fără a dispune de manevre bugetare, precum Italia, Spania, Portugalia, Grecia, chiar Franţa, riscă să pună în pericol moneda euro şi piaţa unică. De fapt jocul este esenţial pentru UE: de o monedă euro subevaluată profită esenţialmente ţările nordice prin excedentul lor comercial. Interesant este faptul că întreaga coaliţie condusă de Mark Rutte este una heteroclită, Suedia, Danemarca şi Finlanda fiind conduse de social-democraţi (aliaţi cu ecologiştii în Finlanda şi Suedia) iar Austria de conservatori, aliaţi cu ecologiştii. Mark Rutte a dorit de fapt ca planul de relansare economică să presupună doar împrumuturi, pe care fiecare ţară să le ramburseze singură. Or pentru Germania şi Franţa cele 500 miliarde euro, pe care Comisia Europeană le împrumută de pe pieţe, urmau să fie distribuite sub formă de subvenţii şi bugetul european să ramburseze datoria comună, buget la care fiecare contribuie în funcţie de bogăţia sa. Premierul olandez a mai dorit dreptul de veto pentru ajutoarele financiare (împrumuturi în viziunea sa) după condiţionarea reformelor structurale. Ceea ce nu însemna altceva decât revenirea la faimoasa troikă, ce a traumatizat Irlanda, Portugalia, Grecia şi Cipru în timpul crizei euro. După ce şefii de stat şi guvern s-au despărţit vineri seara fără nici un acord, s-a refuzat şi ideea unor subvenţii în sumă de 250 miliarde euro, Angela Merkel şi Emmanuel Macron considerând poziţia zgârciţilor ca inacceptabilă. Duminică, cuplul franco-german a explicat partenerilor săi că nu acceptă coborârea sub 400 miliarde euro a subvenţiilor. Moment în care Mark Rutte a ameninţat ţările din sud, menţinând blocajul, şi n-a fost departe de a se pune cruce proiectului european. Un triumf al egoismului olandez, ţară care vrea să controleze planurile de relansare economică? Ajungându-se aici, politicienii francezi şi-au amintit că Olanda nu face parte din „lista neagră” a UE, deşi alături de Luxemburg şi Irlanda este o campioană a optimizării fiscale. ONG-ul Oxfam estima în februarie a.c. că dacă toate exigenţele europene ar fi corect aplicate Olanda ar trebui să figureze alături de insulele Cayman şi Bahamas. Tax Justice Network estimează că sistemul fiscal olandez costă peste 10 miliarde de euro ţările europene. În detaliu, finanţele italiene ar pierde 1,5 miliarde euro în profitul batav, iar Madridul circa un miliard de euro. Au fost şi momente teribil de încinse, depăşindu-se cutumele instituite. Premierul ungar Viktor Orban l-a atacat dur pe Mark Rutte afirmând „nu ştiu din ce motiv personal, premierul olandez mă detestă pe mine sau Ungaria (…) întucât în opinia sa Ungaria nu respectă statul de drept şi ea trebuie pedepsită financiar (…). Vă rog să o faceţi”. Ungaria, Polonia şi Slovenia s-au opus condiţionării financiare de aşa-zisa respectare a statului de drept, arătând că există mecanisme în tratatul european pentru a garanta aşa ceva. Cotidianul spaniol El Pais, a titrat că liderul olandez „nu-şi cunoaşte decât interesul”. Există riscul unui Nexit? La mijlocul lunii aprilie „Le Monde” îl compara pe Mark Rutte cu Winston Churchill, pentru supleţea politică, care i-a permis să rămână în funcţie după 2010. Ca o conclizie, summit-ul Consiliului European a demonstrat că Olanda şi Danemarca, alături de alte ţări, vor să echilibreze raportul de forţe în faţa Franţei şi Germaniei. Comisia Europeană nu stăpâneşte lucrurile. Chiar deloc. Suma pe care trebuie să o primim de 31 miliarde euro va fi probabil diminuată, ceea ce înseamnă că programul de relansare economică, anunţat de actualul guvern, va rămâne insufucient finanţat. Ca şi la alte summit-uri, vocea preşedintelui Klaus Iohannis nu s-a făcut auzită, dacă s-a făcut vreodată.
