Francois Hollande (foto) a câştigat tot anul acesta: alegerile primare în PS, prezidenţialele şi acum legislativele. Cu o majoritate covârşitoare în Senat şi controlul asupra regiunilor, depăşeşte împlinirile robuste ale mentorului său, Francois Mitterrand. Francezii i-au dat duminică, 17 iunie a.c., majoritatea pe care o ceruse pentru Adunarea Naţională, spre a pune în practică schimbarea promisă. Absenteismul record necesită o nuanţare a analizei. Lipsa de entuziasm a francezilor a fost coerentă. Coabitarea între un preşedinte de stânga şi o Adunare de dreapta nu l-ar fi ajutat absolut deloc, ducându-l dintr-o criză în alta. Riscul concentrării întregii puteri în mâinile unei tabere, argumentul principal al dreptei în turul doi al alegerilor, n-a constituit un obstacol în calea adjudecării victoriei copleşitoare a stângii. Prin urmare, provocarea lui Hollande este considerabilă: dacă nu va restabili încrederea între cetăţeni şi reprezentanţii acestora şi nu se va angaja cu succes în redresarea ţării, actuala democraţie ar putea fi ameninţată în 2017 sau mai devreme. Responsabilităţile care apasă pe umerii noului preşedinte sunt imense. Ele sunt, desigur, ale poporului francez. Ele sunt ale popoarelor europene, de asemenea. Europa este în criză. Zona euro, în cadrul căreia Franţa şi economia sa se înscriu, este în pericol. Există, desigur, pe acest front, câteva veşti bune. După irlandezi, acum două săptămâni, grecii au confirmat duminică, cu ocazia noilor alegeri legislative, ataşamentul lor la moneda unică. Uniunea Europeană nu se sparge. Focul continuă să ardă încet. Salvarea euro, această monedă unică, a cărei existenţă se datorează lui Francois Mitterrand, s-a impus ca primul mare şantier al primului locatar de la Elysee. Printre şefii de stat şi de guverne din Europa, Francois Hollande este cel care are acum, în ţara sa, o legitimitate populară proaspătă şi convingătoare. Tradiţia monarhică franceză are inconvenientele sale, dar astăzi oferă un mare avantaj: ea conferă şefului de stat o marjă de eroare inedită, libertate de acţiune pe frontul european mai mare decât a colegilor săi, condiţionaţi de dificile coaliţii sau de opoziţii locale puternice. Reconstruirea Europei, prin inducerea în cadrul zonei euro unui dinamism, este sarcina lui Hollande, un socialist într-un club dominat de conservatori. El are ocazia de a juca un rol central în reorientarea construcţiei europene. Franţa trebuie să facă acest lucru fără aroganţă, ascultând partenerii săi, în frunte cu Germania, precum şi ţările din sud. Ea trebuie să-şi potenţeze eforturile pentru a remedia conturile sale publice, dar şi competitivitatea industrială. Salvarea Europei: o responsabilitate istorică, care incubă toate disponibilităţile lui Francois Hollande. După summitul din Los Cabos (Mexic) al G20, textul final conţine şi principiile de bază ale poziţiei franceze, cu accent special pe „angajamentul comun pentru a stimula cererea şi a restabili încrederea”. Prin mobilizarea Băncii Europene de Investiţii în emiterea de obligaţiuni pentru finanţarea proiectelor de infrastructură, utilizarea fondurilor structurale, etc. În materie de stabilitate financiară, Francois Hollande are, însă, tendinţa de a vedea într-un pahar gol un pahar aproape plin. Progresele de la G20 se limitează la confirmarea angajamentelor anterioare, în special în ceea ce priveşte lupta împotriva paradisurilor fiscale. Taxa pentru tranzacţiile financiare a dispărut din comunicatul final, ceea ce constituie un pas înapoi faţă de summitul de la Cannes, din noiembrie anul trecut. Ieri, Hollande a aterizat la Rio, pentru a fi prezent la summitul ONU privind dezvoltarea durabilă. Astăzi se va întoarce în Franţa pentru a purcede la prima remaniere guvernamentală, impusă de alegerile legislative.
