Nu doar apa, ci şi viaţa trece. Ori, mai exact zis, se petrece. Şi ne petrece. Şi ce rămâne în chip de pietre – chipuri rostuite în forme ale lutului din care ne-a aruncat în lumină miraculoasa suflare divină – sunt faptele trecerii ce dau identitate de destin unei existenţe.
Acum, când Naţionalul craiovean omagiază o jumătate de veac de carieră artistică a unuia dintre cei mai glorioşi slujitori ai săi, un genial servant al capricioasei Thalia, din cutele slăbite ale memoriei mă vizitează chipul şi vocea îngemănate într-o emblemă de o singularitate mirabilă ale lui Ilie Gheorghe.
L-am urmărit, cred, în toate partiturile scenice cărora le-a dăruit consistenţă organică, l-am văzut, ascultat, simţit în varii ipostaze ale existenţei sale de artist şi de cetăţean al urbei, subjugat, de fiecare dată, de uriaşa disponibilitate cu care îşi oferea inconfundabilele-i dote. Oferte ale unui har nepereche distribuite, cu un rarisim dozaj, între gestul ivit din firescul trăirii şi vorba de o claritate concurând scandarea vreunei ode horaţiene.
Mimică histrionică, în semnificaţia antică şi literală e termenului din tradiţia pantomimei romane, dublată de o rostire căreia naturaleţea schimbă, shakespearian, confundându-le, Scena şi Lumea. Un mag al unei dicţii impunând, în sine, veracitatea logosului inundând de pe scenă lumea în versatilitatea înfăţişărilor ei, dar păstrând, în succesiunea secvenţială a partiturii, corpul de o vitalitate locvace – semn al mimului prin care teatrul, mai mult decât oricare artă, restituie realitatea în dispreţul facilei imitaţii.
Întâia revelaţie pe care am trăit-o în vecinătatea măreţiei actoriceşti a lui Ilie Gheorghe a fost cea a investirii sale totale în acel Hariton din spectacolul cu „Paznicul de la depozitul de nisip”, textul lui D.R. Popescu. Autorul însuşi al operei îmi împărtăşea, la final, sentimentul unei interpretări geniale: o risipire de forţă interpretativă pe care numai magnificele roluri de sub bagheta, nu mai puţin mirabilă, a lui Purcărete au putut-o concura. Ori neuitatele sale partituri din „pantheonul” uman-caricatural al lui Nenea Iancu. Şi, mai ales, acel singular şi magistral Iona, tribut sorescianiasmului său funciar condus spre omologare la măsura dramei străvechii Elade.
Cinci decenii de viaţă dăruiţi unei scene teatrale seculare ar putea părea o pâlpâire, iradiind însă prin şi peste ani atâtea fructuoase întâlniri ce sfârşesc prin a da formă – şi forme – existenţei unei panoplii de generaţii înrobite aceleiaşi capricioase Thalii.
În ce mă priveşte, vecinătatea lui Ilie Gheorghe m-a îmboldit necontenit spre o splendidă, exactă şi la fel de incitantă formulă prin care Victor Hugo, pe vremea în care Caragiale îşi sufla, divin, personajele ce-aveau să ne inunde Lumea, propunea definiţia actorului: unul care, pe scenă, e un tăciune în foc dar atunci când flacăra dialogului cu publicul îl părăseşte el trebuie să continuă să rămână jăratecul acelei întâmplări.
Acestei proiecţii emblematice îl în-scriu, din anonimatul scaunului meu de spectator privilegiat, pe ILIE GHEORGHE. Un actor deloc grăbit. Dimpotrivă, gratificat cu graţia unei pacienţe mutând o existenţă din firescul ei, spre gurile însetate ale unei Legende mai vii decât viaţa.
