Dante şi Eminescu sau distanţa care (ne) doare

0
355

Începute pe 4 mai printr-o ceremonie la cel mai înalt nivel instituţional (în ambianţa Senatului şi cu participarea preşedintelui şi a întregului guvern în frunte cu premierul), suita de manifestări ceremoniale consacrate omagierii lui Dante Alighieri cu prilejul celor 750 de ani de la naştere nu s-a încheiat încă. Nici în Italia şi nici în lume. Iar dacă menţionăm că, în ţara natală a marelui poet, programul omagial prevede 187 de manifestări, iar în lume 173, avem dimensiunea unui act cultural cu totul singular, acoperind un neobişnuit câmp tematic, de la politic la lingvistic şi literar, de la artistic la diplomatic şi la religios. Într-un cuvânt, luni de zile, un public larg în diversitatea sa, italian şi internaţional, se întoarce la Dante printr-o paletă fără precedent de contribuţii, constând în expoziţii, lecturi, congrese şi conferinţe, concerte de muzică clasică şi contemporană, spectacole de teatru şi de dans, video-conferinţe şi proiecţii, lecţii magistrale implicând pe cei mai distinşi şi talonaţi protagonişti al scenei culturale naţionale şi internaţionale şi cercetători ai literaturii danteşti, cu accent pe oraşele protagoniste ale destinului uman şi spiritual al celui omagiat: Florenţa, Ravenna, Verona şi Roma.

Începutul a avut loc, aşa cum anticipam, în Aula Magna a Palatului Madama, la care au luat cuvântul, printre alţii, şeful Senatului, preşedintele Sergio Mattarella, cu un mesaj din partea Papei Francisc şi, mai ales, cu interpretarea-comentariu fenomenală a celebrului actor, regizor şi om de televiziune, nimeni altul decât Roberto Benigni. De altfel, el nici nu putea să lipsească, seria sa de serate nocturne din marea piaţă a Florenţei în care a prezentat şi recitat, până în prezent, cele 33 de cânturi ale „Infernului” dantesc depăşind nu doar o lungo şi glorioasă tradiţie, ci şi toate aşteptările.

Benigni nu s-a putut abţine de la obişnuitele sale şotii oferite cu inteligenţa şi farmecul binecunoscute, declarând, printre altele, că Dante şi-a făcut un partid al său, un PD, de la pupitrul căruia a predat Italiei un program politic de o actualitate incontestabilă.

La Florenţa, unde cea mai amplă manifestare şi-a fixat ca loc Baptisteriul Bisericii San Giovanni, doi alţi monştri sacri ai teatrului şi filmului italian, Michele Placido şi Emilio Pasquini, au deschis ceremonia, prin elogii de vechi cititori şi interpreţi ai terţinelor „comediei” şi, fireşte, prin noi recitări într-o cheie de actualitate şi de perenitate a geniului marelui florentin.

Cum se poate observa cu uşurinţă, Italia, ca şi alte naţiuni, mai mari ori mai mici, din Europa şi de prin alte părţi, nu resimt reticenţe în glorificarea propriilor mari valori. Ce-i drept, numeroase şi diverse, străvechi ori moderne, de ieri şi chiar de azi. O naţiune care nu-şi cinsteşte valorile şi nu-şi onorează vocaţia creatoare, culturală şi ştiinţifică, riscă rămânerea în anonimatul unei pre-istorii.

Este motivul pentru care, orgolios, ca italienist, pentru actul omagial de o complexitate pe care numai întinderea în timp şi în spaţiu, ca să nu mai vorbesc de reputaţia protagoniştilor, îl concurează şi pe care Italia i-l consacră poetului ei cel mai strălucit (Sommo Poeta, atribut şi el multisecular), m-am simţit obligat, forţat chiar, să mă întorc în ograda noastră, resuscitând, cu mâhnire, „cazul” Eminescu.

Şi respingând din start, ca pe un truism damnabil, eventualul reproş că Eminescu n-ar fi… Dante (nici nu ar trebui să fie, măcar şi pentru că geniile nu se supun unor comparaţii de ordin „sportiv!), îmi îngădui, dimpotrivă, să afirm că, în contextul culturii şi istoriei noastre, Eminescu e chiar mai mult decât marele florentin. E adevărat, ambii au creat, preluând de la puţinii predecesori, dar mai ales din arealul vorbirii curente, limbile literare ale naţiunilor lor. E adevărat, Dante ne-a lăsat o capodoperă, Divina, ca un fel de talisman al poeziei şi al credinţei, al eticii şi al politicii, în dimensiunea acesteia de civism, însă Eminescu ne-la lăsat, la rându-i, unul dintre cele mai fascinante, prin lirism, prin ideaţie, prin mesaj umanisto-cosmic, poeme ale romantismului european convertit deja în modernitatea vremii ce i-a urmat.

Să mai amintesc tristeţea cu care, în dramaticul an 1989, centenarul morţii sale, totul a fost redus la o ceremonie pe tiparul dezgustător al festivităţilor culturnice ceauşiste? Cât despre frecventele contestări, voalate „exegetic”, ale unor falşi corifei culturali din ultimele două decenii, limba noastră, a lui Eminescu mai cu seamă, pare neputincioasă în a le condamna. Şi simt dureros faptul că, în absenţa unei Instituţii eminescologice măcar la jumătatea celebrei Societăţi „Dante Alighieri” cu centre în toată lumea, n-a fost să se împlinească nici măcar visul lui Noica de a-i fi consacrat poetului nostru o Catedră în fiecare ateneu filologic.

Fireşte, Eminescu a fost, de la Vlahuţă încoace, compromis uneori, chiar şi fără vreo culpă, în ceea ce urma să se transforme într-un fel de „liturghie” monotonă şi redusă la un vocabular pur admirativ, sustrăgându-i operei sale geniale oportunităţile cuvenite la exegeze aplicate. Şi poate că nu e încă târziu. Însă mă tem că în vâltoarea atâtor schimbări paradigmatice noile generaţii se vor trezi, şi cu complicitatea unor detractori ocazionali, îndepărtaţi irecuperabil de mesajul său poetic şi cultural. Ceea ce ar adăuga o tristeţe încă şi mai mare.