Mantaua lui Gogol şi exhibiţionismul lui Rogozin

0
72

Cine nu-şi mai aminteşte sentinţa unui literat autonomist estetic din primul deceniu stalinist potrivit căreia mai toţi marii scriitori ruşi ar fi fost condamnaţi să se nască sub… mantaua lui Gogol? Şi cine, dintre cei care au mai curiozitatea măcar – fiindcă pasiunea e deja în drum spre cimitirul istoriei – să-şi mai arunce privirea pe vreo pagină gogoliană nu recunoaşte, în cabotinismul politic şi chiar public al rusului aruncat pe treptele Puterii, câte ceva din psihologia precară a personajelor marelui scriitor, critic al mentalului rusofob care a fost Gogol însuşi?

Scandalosul vicepremier al lui Medmedev şi portavoce trompetistă a lui Putin însuși, Dimitri Rogozin ni se prezintă astăzi o struţo-cămilă impacientă, corcitură adică între un Vadim al nostru legitimat la pupitrul guvernamental şi un Vanghelie recuperat de o dreaptă naţionalistă. Indubitabil, departe de profilul cultural vadimist (căruia e curată prostie să i se conteste inteligenţa şi cunoştinţele, ci doar uzul lor circumstanţial), dar şi fără candoarea vangheliană, căruia incultura nu-i striveşte nimic din prostia inocentă), rusul e tipul clasic al unui mojic dezis de ţărănia aceea autentică prin care se salvează personajele gogoliene. Ori, dacă vrem, şi cele rebreniene, „proştii” autorului lui „Ion” şi al „Răscoalei” au, într-o povestire genială, comportamentul unor bonomi alieni ai lumii moderne, cu chichiţele bulversante ale acesteia; pe ei îi sperie schimbarea şi, deopotrivă, chinul la care îi obligă adaptarea, încremeniţi cum sunt într-o statornicie a Tradiţiei.

Cu totul altfel stau lucrurile cu Rogozinii: un clan numeros de indivizi ieşiţi, nu tocmai pe cale naturală, din eprubetele bolşevice ale „omului sovietic nou”: pentru cei mai mulţi dintre ei Marea şi Maica Rusie, pe care au hulit-o coral prin tinereţile lor caghebist-comsomoliste, s-a reîntrupat, cu o nouă fizionomie, imediat după ritualul funebru al URSS. Mai capitalişti decât centenarele familii industriaşe din Occident şi mai lacomi decât „capii” mafiilor sicialiano-americane, comportamentul lor e exorbitant şi malign, la limita schizofreniei. Sunt resentimentari şi agresivi, afişându-şi puţina logica şi proasta gramatică în slogane belicoase, schimonosite aţâţări la ură şi la scandal.

Însă elucubraţiile unui Rogozin nu trebuie tratate în termenii unei diplomaţii logice, cu care n-are nimic de-a face. Probabil că ar fi mai indicat să fie ignorate, deşi, personal, nu cred în eficienţa unei astfel de soluţii şi asta exclusiv din cauza contextului istoric nenorocit în care ne aflăm. Însă nici atacul ţâfnos, patentat de Băsescu şi căruia chiar şi unii adversari ai acestuia îmi pare că i-au căzut în plasă, nu e deloc productiv. Unica ieşire din regimul unor astfel de tipologii discursive e soluţia americană, a replicii directe şi scurte, un Nu decis şi repetat: fără comentarii. Fiindcă datul la moară e tocmai ce aşteaptă aceşti pompierişti ai politicii: pretexte, cât mai multe, atunci când capacitatea lor de invenţie oboseşte, spre a-şi alimenta pauperul patrimoniu discursiv.

Cât despre simpatia şi rezonanţa unui Rogozin în rândul ruşilor de rând, aici se ignoră cu destulă frivolitate un dat care ţine de istoria celor opt decenii de bolşevism. Am avut şansa de a cunoaşte, mai de aproape, câţiva scriitori şi intelectuali ruşi la câteva congrese internaţionale în ultimii zece ani. Unii dintre ei, altminteri bravi literaţi, ba chiar intelectuali avizaţi ai sfidărilor filosofice, politice şi sociale ale Lumii de azi.

Culanţi şi „paşnici” în intimitate, cei mai mulţi deveneau, la tribună, orgolioşi peste măsură şi vindicativi gălăgioşi, debordând un patetism subtilizat parcă „eroilor” din literatura prolet-jdanovistă. Unul, la o vârstă venerabilă, mi-a perorat, preţ de câteva ceasuri, despre copilăria sa suferindă din anii Războiului („Marele”, a repetat), apoi despre şansele unui destin împlinit oferit de sovietismul bresjnevist, hulindu-l pe Gorbaciov şi pe Elţîn şi ritualizând putinianismul pe cale de întronare.

El se considera, într-o localitate din centrul Italiei, nu doar fiul unui popor ce-a contribuit la înfrângerea hitlerismului nemţesc, ci chiar Eliberatorul, prin excelenţă, al tuturor. Nicio încercare de-a mea de a repune discuţia în termenii logicii şi ale datologiei istorice n-a avut vreun succes.

Dimpotrivă, s-a înstrăinat brusc, iar în următoarele zile orgoliul său intrinsec caracterului, a căpătat vădite semne de adversitate. Poate chiar de ură.

Homo sovieticus nu doar că trăieşte, dar visează la o întoarcere pe care n-o poate concepe decât la înălţimea fervorii din vremea căderii Berlinului. E un adevăr pe care diplomaţia măcar, autohtonă şi apuseană, ar trebui să-l reţină necondiţionat.