Fireşte, România nu este „buricul” Uniunii Europene, este doar unul dintre cele 28 de state membre, care şi aşa mai are de rezolvat, între altele, problema Schengen, ca să fie în rândul lumii. Cu toate acestea, faţă de alte ţări „problemă” a UE, România este o ţară „cuminte”, fără partide eurosceptice sau naţionaliste, ai căror reprezentanţi în Parlamentul European să se alăture tenorilor consacraţi, livraţi de Frontul Naţional sau UKIP. Un sondaj recent Pew Research atestă că sentimentul pozitiv a progresat mult anul trecut şi în acest an în Regatul Unit şi Franţa. Germania şi Polonia rămân entuziaste vizavi de Europa. În rest, atitudinile se amestecă, alimentându-se absenteismul. Care nu face altceva decât „delegitimează” Parlamentul European. Dacă europenii iubesc Uniunea Europeană, potrivit sondajului menţionat, ei nu dezvoltă acelaşi sentiment faţă de instituţiile europene existente în prezent. Astfel, Parlamentul European adună doar 36% opinii pozitive, în timp ce Comisia Europeană este apreciată tot de 36% dintre respondenţi. Banca Centrală Europeană beneficiază doar de 30% susţinere. Grecii sunt cei mai critici, atestă Pew Research, dar nici italienii nu sunt prea departe. Eroarea responsabililor europeni – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană – a fost reţeta comună aplicată în soluţionarea crizei profunde din perioada 2008-2012. O eroare de politică economică a transformat o criză temporară într-o lungă stagnare, care a condus la o declasare internaţională. Cât priveşte austeritatea, recomandată ca leac, aceasta a scos lumea în stradă şi tonul l-au dat „indignaţii” spanioli. Zona euro a pierdut un deceniu prin neaplicarea unor politici exclusiv structurale, apte să potenţeze creşterea economică, să creeze locuri de muncă sau să favorizeze egalitatea socio-economică. Eroarea a fost evidentă, fiindcă dacă politicile structurale erau promovate la timp, acum era deja momentul „rodului”. Se discută mult despre uniunea bancară. Dar singurul element tangibil, prevăzut pentru 2014, este evaluarea sănătăţii financiare a băncilor europene. Exerciţiul este necesar, dar el nu favorizează creşterea economică pe termen scurt. Dimpotrivă. Mai mult, zona euro a prelungit şi aprofundat criza economică. Consecinţele sunt vizibile: creştere economică scăzută, investiţii neconcludente, datorii masive, publice şi private, şomaj ridicat. Din aceste motive, schimbarea de macaz la vârful Comisiei Europene, prin desemnarea unui preşedinte din zona stângii democrate, în cazul de faţă Martin Schulz, ca succesor al popularului Jose Manuel Barroso, a devenit imperioasă, confundându-se cu viitorul UE. Între opţiunea, parţial împărtăşită şi de alţii, a tandemului Paris-Berlin, şi expresia votului popular, precumpănitor va fi acesta din urmă. În urnele de vot de duminică, implicit în mâinile europenilor, se află practic proiectul menit să etaleze „o altă politică”. Un alt preşedinte al Comisiei Europene, şi ne referim la Martin Schulz, poate da UE o altă direcţie. Perceput multă vreme ca un diferend religios între proeuropeni şi eurosceptici, proiectul european rămâne o dezbatere rezonabilă şi permanentă, care interesează toate ţările membre. Cei care rămân acasă la alegerile pentru PE rămân şi în afara spaţiului UE, sugerând că nu le pasă, inclusiv de viitorul lor.
